Românii au pierdut şirul sărbătorilor. Prin grija bisericii şi a guvernului, calendarul s-a umplut de zile roşii, tămâiate de fumul grătarelor încinse. Nu e de mirare că Victor Ponta, şeful guvernului, a căpătat culori în obraji şi s-a ridicat pe noi culmi de respect în ochii publici. El se plasează pe primul loc la simpatie, deşi cârcotaşii spun că nu a făcut nimic decât să arunce sub preş problemele economice şi sociale şi să anestezieze cu zile libere nemulţumirea românilor. Alţii susţin că pentru angajaţii de rând e vorba doar de scurte concedii de convalescenţă, după atâtea guvernări păguboase şi austeritate monotonă.
Dar cârtelile criticilor par neconvingătoare în ochii oamenilor obişnuiţi care continuă să se identifice cu obiectivul european, convinşi că integrarea în Uniunea Europeană a fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla României. S-au umplut grătarele de eurooptimişti care ştiu că istoria merge în direcţia bună şi că există un viitor pentru forţa de muncă migrată în vest, pentru alocaţiile de la stat şi pentru micii făcuţi cu bicarbonat şi repudiaţi de Comisia europeană.
Ziua Europei i-a găsit, astfel, pregătiţi nu doar pe românii simpli, care au ocupat parcurile şi parcările cu navetele lor de bere, manifestând cu pas încet, dar sigur, la cozile pentru sarmalele oficiale, ci şi pe politruci cărora multitudinea de subiecte ale acestor zile festive le-a uşurat munca de a adapta şi a moderniza prăfuitul discurs de 8 mai, rostit pe vremuri în această perioadă, pentru celebrarea zilei partidului comunist.
Dacă ştiai şablonul, mereu acelaşi, indiferent de subiect, puteai rosti discursuri la toate ocaziile. O lecţie de retorică pe care, cu gramatica de rigoare, au deprins-o mai toţi politrucii şi nu scapă nicio ocazie să ne-o demonstreze. Că în miezul festivismului s-a ascuns ceva şi din fericirea pe convocator a anilor comunişti ne-o demonstrează faptul că primăria sectorului 2 a chemat elevii de liceu să participe la demonstraţia de Ziua Europei.
Chiar şi Ziua Victoriei are ambiguităţile ei pentru că mai toţi, începând cu Dej şi Ceauşescu, au vrut să oculteze, în spatele paradei şi artificiilor, Ziua regelui, de pe 10 mai. Cumva au reuşit şi în acest an s-o sufoce sub mormanele de flori şi discursurile dedicate altor sărbători, vecine în calendar. Dar de ce să ne mire câtă vreme pentru preşedinte, cel care a întors armele împotriva Germaniei naziste a fost slugă la ruşi, vinovat de mare trădare naţională.
În mod paradoxal, deşi transhumanţa economică şi socială românească a devenit o temă electorală pentru unii politicieni occidentali, românii continuă să privească plini de încredere şi dorinţă către graniţe. Ei sunt mai mulţumiţi ca anul trecut de politica guvernului, cred că România a câştigat respect european şi că lucrurile merg în direcţia cea bună. Mai mult chiar, şi percepţia asupra corupţiei s-a schimbat şi, conform unui raport al companiei americane Ernst&Young, România se plasează acum la egalitate cu Spania, undeva la mijlocul plutonului de ţări investigate.
De, nici hoţii nu mai sunt ce-au fost după ce DNA a reuşit să smulgă prima condamnare cu două cifre (16 ani) la tribunal, într-un caz de tranzacţii imobiliare frauduloase, iar marii jucători de pe piaţa patronatului fotbalistic stau cu capul în ţărână sperând la clemenţa judecătorilor.
Nu e de mirare că premierul desface şampanii în avans, promiţând majorarea venitului minim şi creşteri salariale. Are în spate evaluările agenţiilor de rating care, deşi ne clasează în zona submediocră, măcar nu ne aruncă la coş ca pe alţii. Vorba preşedintelui Băsescu: „Dăm dovadă de stabilitate şi încredere”, chiar dacă la fundul grămezii. Cu toate acestea, preşedintele vrea mai multă austeritate. E nemulţumit de guvern că le dă oamenilor senzaţia de huzur. Un guvern adevărat ar mai strânge şurubul.„Nu există alternativă credibilă la austeritate. Nu poţi scăpa de datorii făcând datorii”, spunea preşedintele într-un interviu recent.
Ideea principală e că trebuie să refuzăm să ne îndatorăm, pentru că în felul ăsta amânăm austeritatea. Ea este un citostatic indispensabil într-o economie bântuită de cancere şi trebuie consumată repede, pentru ca, după aceea, „un guvern competent să genereze creştere economică durabilă”. Şi dând de înţeles că sub capacul pus, oala fierbe stând să explodeze, preşedintele a spus că guvernul nu ar trebui să tolereze un ministru cu dosar penal. A aruncat astfel în discuţie tema corupţiei şi a purităţii, un condiment de bază,probabil, în campaniile politice de anul viitor şi semănând mult cu discursurile spectrelor care încearcă să se întrupeze la frontierele scenei politice. Preşedintele a ridicat astfel mâna deasupra capului, să vadă iniţiaţii că nu mai are inelul de logodnă cu premierul şi că viaţa lui politică intră pe altă turnantă. Aceste acuze tulbură din nou apele călâi ale coabitării cu premierul.
Chiar dacă discursurile halucinate ale purtătorului de cuvânt PSD îl distribuie pe Traian Băsescu într-un nou rol, cel de preşedinte-spectator, a cărui importanţă scade invers proporţional cu durata austerităţii, coaliţia guvernamentală continuă să se uite respectuoasă la preşedinte a cărui alonjă a ţinut deseori loc de argument final. Aluziile referitoare la austeritate şi la competenţa unui viitor guvern l-au stârnit pe prim-ministrul Ponta care e de părere că. pe vremea când partidul preşedintelui conducea treburile ţării, austeritatea a fost o perdea de fum în spatele căreia se ascundea corupţia generalizată a întregului aparat de partid şi de stat.
În spatele sărăcirii generalizate, oamenii partidului lui Traian Băsescu au făcut bogăţii fabuloase, spune Victor Ponta, gata să se lupte cu corupţia altora încă de pe vremea când era şeful corpului de control al lui Năstase. Primul-ministru dezvăluie astfel, din neglijenţă, grabă sau nepăsare, un mecanism de pe urma căruia a beneficiat din plin şi anturajul său. E vorba despre administrarea crizelor în folosul personal sau al interlopilor penali sau politici. Nu puţini sunt cei care s-au folosit de criză pentru a ascunde în lista de cheltuieli, propriile comisioane, licitaţiile dedicate şi evaziunea fiscală. Premierul însuşi recunoaşte că mafia din energie câştigă bine şi în zilele de azi, deşi procurorii promiteau încă din perioada guvernelor Boc şi Ungureanu că o vor demantela.
Austeritatea a fost, pentru mulţi dintre puţinii aleşi pe plan local sau central, metoda de a prezenta interesele personale drept paşi obligatorii pentru recuperarea economică, măsuri excepţionale pretinse de vremuri excepţionale. Anesteziindu-şi votanţii după ce i-au prins în plasă, politicienii i-au consumat cu încetul, atenţi să le mai rămână ceva de la mandat la mandat.
Acceptul Consiliului Superior al Magistraturii pentru numirea celor şase procurori şefi propuşi de Victor Ponta ar putea însemna că o coabitare ar putea fi posibilă şi în aceste nişe până atunci inaccesibile premierului. La fel şi mini-victoria obţinută la Curtea Constituţională care a respins o contestaţie a CSM şi a stabilit că numirea judecătorului la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului va fi făcută de guvern. Absenţa lui Victor Ponta de pe frontul justiţiei şi anticorupţiei părea să-l condamne automat la complicităţi periculoase. A fost o absenţă de care adversarii politici s-au folosit, punând-o pe seama scheletelor din dulap, îndesate de prea mulţii membri ai familiei sale politice şi de interese. Spre deosebire de preşedintele Băsescu, care i-a scos la mal neatinşi de moara anticorupţiei pe fratele său şi pe alţi membri ai familiei ale căror afaceri şi averi au dat de gândit presei de investigaţie şi bunul simţ. Poate că preşedintele a fost salvat şi de aerul că se află mereu încleştat în luptă cu corupţia. Atât de încleştat că nu ştim dacă o îmbrăţişa sau o sufoca.
Cert este că până mai ieri, pe Victor Ponta îl izola de scena luptelor anticorupţie, atât de telegenice şi fertile electoral, un cordon sanitar ridicat în jurul instituţiilor sale preferate de Traian Băsescu. Acesta a avut mereu o viziune milităroasă asupra partajului şi controlului puterii, cochetând mereu cu formele de autoritate care nu pot fi plebiscitate popular. A înfruntat Parlamentul şi guvernul, dând un credit mai mare servicilor secrete şi organismelor de decizie şi control din culisele justiţiei. A agreat războiul asimetric care opunea, pe de-o parte, puterile rezultate direct sau indirect din votul popular (Parlament şi guvern) şi, pe de alta, puterile instituţionale şi subversive ale statului la pupitrul cărora s-a pus. Aşa că nu e de mirare că ştirea despre cele două instituţii care, deşi păreau constituite după chipul şi asemănarea preşedintelui Băsescu, au încheiat un armistiţiu cu premierul a ţinut capul de afiş. Este o premieră care a lăsat tribunele mute şi perplexe. Şi în ciuda retoricii festiviste, nu e o victorie doar a statului de drept, ci şi a premierului Ponta.
Timpul ne va spune din ce război e această victorie şi dacă liniştea de-acum e dinainte sau de după furtună. De asemeni, tot timpul ne va spune de ce Victor Ponta care, teoretic, nu candidează la Cotroceni, poartă războaiele politice pe care ar trebui să le poarte Crin Antonescu, candidatul negociat al coaliţiei majoritare la Cotroceni. Ar putea fi doar o pauză în care combatanţii curăţă câmpul de luptă. Dar ar putea fi, totodată, semnul că undeva, dincolo de cortinele de fum ridicate de grătarele cu mititei, cineva a decis să închidă ostilităţile, să pună armele jos. Jos, dar nu prea departe, că poate va mai avea nevoie de ele.
