În mod cu totul ciudat, au existat şi deunăzi oameni simpli însufleţiţi, fericiţi, care au lăcrimat de bucurie la auzul ştirii că guvernul a fost învestit. Ce-i drept, de această dată euforia a fost mai mică.
Mult mai mare a fost ea în martie 2012, cînd cohorte de concetăţeni de-ai noştri au scandat fericiţi numele noului preşedinte, ales cu atîta chin. Îmi amintesc bine cum oamenii plîngeau şi spuneau că li se umple sufletul de bucurie, cum vedeau ei alegerea preşedintelui ca pe o sărbătoare oferită neamului de Dumnezeu, cum ziceau că ţara va porni pe calea înfloririi. Am spus atunci că evenimentul trebuia întîmpinat cu mai mult calm. Am spus că s-a exagerat şi s-a patetizat prematur.
Şi am avut dreptate. Înflorirea, pe care o anticipau cei cu lacrimi în ochi, a luat forme dizgraţioase. E suficient să ne amintim de vînătoarea de la Pădurea Domnească şi de vînzoleala din Parlament. De aceea, mă uit cu multă circumspecţie la noua regrupare de forţe din arena politică, care, zice-se, se face în numele integrării europene. Speranţa, pe care o invoca deunăzi un reprezentant al statului, nu se mai lipeşte de mine, oricîte declaraţii optimiste ar răsuna acum pe culmile guvernanţilor.
Şi apoi nu ar strica să ne amintim, stimaţi ascultători, şi de alte clipe ale bucuriei generate de europenizarea aparentă. Au lăcrimat de bucurie aici oamenii şi în 2009, cînd AIE a venit la putere, au lăcrimat şi atunci cînd precursoarea actualilor pro-europeni - ADR- s-a întors cu faţa spre Europa.
Într-un interviu acordat Europei Libere, o înaltă oficialitate a Uniunii Europene le spune – a cîta oară? – guvernanţilor pro-europeni că integrarea e imposibilă fără combaterea corupţiei. Oamenii trebuie să vadă că interesele personale ale politicienilor nu sînt deasupra intereselor poporului. Cîtă vreme oare se discută la noi despre asta?
De aceea, oamenii lucizi nu au de ce să se lase acum pătrunşi de euforie. O să lăcrimăm de bucurie atunci cînd vor apărea rezultate palpabile. Ele deocamdată sînt cam pipernicite.
