Declaraţia de vineri, 21 iunie, a Parlamentului cu privire la Transnistria a stârnit o seamă de controverse: unii au găsit-o prea „moale”, defetistă, lipsită de demnitate, alţii o consideră înţeleaptă, formulată pe un ton potrivit, dorind să nu irite în mod inutil Rusia şi marionetele ei de la Tiraspol. Întrucât noua obsesie a lui Şevciuk, șeful separatist, pentru frontiere şi borne de demarcaţie, cu care încearcă să mai „muşte” câte un sătuc-două din teritoriul controlat de autorităţile Moldovei, are în mod evident la origine scenariul Moscovei. Rusia profită de obligaţiile Chişinăului față de Uniunea Europeană, fixate în acordul de eliminare a vizelor, obligaţii ce prevăd securizarea graniţei de est a Moldovei şi controlul fluxului de migranți din spaţiul CSI. Profită pentru a destabiliza situaţia internă din Moldova înaintea summit-ului de la Vilnius. E un calcul cinic şi sfidător.
Desigur că de la Bruxelles strategia diversionistă a ruşilor se vede limpede, pentru că nu Republica Moldova apare pe post de agresor şi sursă de pericol regional. Pe de altă parte, şi autorităţile moldoveneşti, clasa politică în general, au o mare responsabilitate. Chişinăul trebuie să se abţină să răspundă prin frondă și gesturi necugetate la provocările separatiştilor. Să nu intre într-o competiţie a patriotismului declarativ şi al curajului de circumstanţă, oricât de justificată i-ar fi indignarea şi dorinţa de a replica. Mult mai productivă este sensibilizarea instituțiilor internaționale și a marilor actori geopolitici asupra pericolului transnistrean, invitarea unor observatori străini în zona de securitate, pentru descurajarea uneltirilor separatiste.
Coaliţia Pro-Europeană are în față o mare provocare: să-și păstreze unitatea dincolo de conflictele și rivalităţile dintre componentele sale. Este un test al acestei generaţii de politicieni, care pot demonstra că au înţeles greşelile comise de predecesorii lor – mai întâi la începutul anilor ’90, când incapacitatea abordării unui curs îndrăzneț de reforme a împins Moldova în brațele agrarienilor, şi a doua oară, între anii 1998-2001, când Alianţa pentru Democraţie şi Reforme a cedat în faţa diversiunilor interne şi externe, ratând o şansă reală de a plasa Moldova pe harta integrării europene alături de alte state din fostul bloc sovietic.
Şi azi există destule forțe politice, în primul rând comuniștii, care obstrucţionează sistematic strategia de europenizare. Acțiunile PCRM-ului intră într-o combinaţie sui-generis cu amenințările proferate de clericii radicali ai Bisericii Ruse din Moldova. S-a intensificat și şantajul extern: Rusia cere tot mai insistent moldovenilor să abandoneze cursul pro-occidental, pentru a se întoarce în „ţarcul” euroasiatic pe care, în realitate, nu l-am părăsit definitiv niciodată în ultimii 200 de ani.
Obţinută cu preţul unor eforturi considerabile mai ales din partea organismelor europene, stabilitatea politică în Republica Moldova nu trebuie folosită ca paravan pentru corupţia din structurile de stat, ci pentru o guvernare eficientă, pentru implementarea unor reforme până acum mai degrabă mimate sau al căror efect benefic se mai lasă aşteptat - şi cea mai stringentă dintre acestea este îngrădirea corupției în sistemul de justiție şi încetarea jafurilor organizate din avutul public şi privat. Un alt obiectiv major este realizarea importantelor proiecte de infrastructură, finanțate de partenerii noștri de dezvoltare. Am în vedere modernizarea drumurilor naționale și construcția gazoductului Iași-Ungheni. Miza este enormă. O nouă dezamăgire, un eșec la alegerile parlamentare din 2014 ar însemna anularea tuturor eforturilor pe care actuala clasă politică le-a depus, cu sprijin european, pentru a oferi moldovenilor un viitor mai bun.
