Caricaturistul Alexandr Dimitrov s-ar putea spune că a desenat în ultimele două decenii istoria Republicii Moldova. Nu a fost un lucru intenţionat, dar o asemenea istorie s-ar aduna punând una lângă alta caricaturile pe care le-a publicat cu o regularitate aproape săptămânală în presa moldoveană, întreruptă poate numai sporadic de tot felul de situaţii ale vieţii. Într-un interviu cu Alexandr Dimitrov, l-am întrebat la început ce vede când se uită la această imagine, o potenţială istorie de succes, după cum a tot fost poreclită Republica Moldova în ultimii ani, sau totuşi se vede o foarte reală caricatură a ceea ce putea fi.
Alex Dimitrov: „Da, din păcate, îmi dau seama tot mai mult că visele noastre, încetul cu încetul, se vântură şi ajungem într-adevăr la o stare de caricatură, de lacrimi în hohote, dacă se poate spune aşa. Sincer vorbind, sunt foarte deziluzionat. Poate este şi o latură caracteristică a meseriei mele să fiu deziluzionat, deoarece caricaturiştii nu pot fi romantici, eventual cu excepţia unor relaţii mai intime. Noi trebuie să fim la curent cu situaţia politică, economică. Nu suntem pur şi simplu artişti, dar suntem şi analişti politici care pot să se exprime exprima prin intermediu graficii şi, de ce nu, pot informa publicul.”
Europa Liberă: În ultimii ani, aţi avut mult material pentru analiză sau înainte era şi mai abundent?
Europa Liberă: Despre caricatură se spune că este un gen mai potrivit pentru regimuri sau perioade mai autoritare. Exprimi prin caricatură ceea ce nu poţi spune direct. Dar în democraţie caricatura ce probleme ridică în faţa autorului?
Alex Dimitrov: „De fapt, oriunde s-ar afla, în orice regim, fie totalitar, fie democratic, caricatura rămâne caricatură. Cunosc cazuri când într-o democraţie avansată caricaturiştii s-au simţit tot atât de prost, presaţi şi stresaţi ca într-un regim totalitar.”
Europa Liberă: Totuşi, este mai complicat să faci caricatură într-o democraţie unde toată lumea poate spune deschis ce vrea să spună?
Alex Dimitrov: „În mod paradoxal, într-o democraţie multor oameni pur şi simplu nu le pasă de caricatură. Aceasta este cealaltă parte a monedei.”
Europa Liberă: Caricatura s-a tipărit tradiţional în ziare. Cât de grea a fost tranziţia de la tipar la online din perspectiva consumatorului, publicului?
Alex Dimitrov: „Nu există vreun impact deosebit asupra caricaturii pentru că ea aşa cum se desena pentru presa scrisă tot aşa se desenează şi pentru paginile din internet. Este mai problematic pentru public. O bună parte din cititorii de o vârstă mai înaintată au fost obişnuiţi cu presa scrisă. Dar pentru tineret nu există nici o problemă.”
Europa Liberă: Lucraţi pentru un portal online. De unde vine ideea caricaturilor, le faceţi după cum vi se cere?
Caricaturi de Alex Dimitrov: situaţii şi fenomene
Alex Dimitrov: „Lucrez pentru site-ul Unimedia şi sunt foarte mulţumit că am mână liberă. Bineînţeles că sunt uneori cazuri când mă roagă să abordăm un aspect anume. Dar în majoritatea cazurilor, eu le găsesc.”
Europa Liberă: Caricaturile pe care le faceţi abordează deseori situaţii, cazuri. Dar nu sunt caricaturi ale unor politicieni, ale unor oameni concreţi. De ce?
Alex Dimitrov: „Este vorba de specializare. Desigur, folosesc şi eu personajele acestea, politicienii noştri. Ce-i drept, nu mă axez pe particularităţile lor de fizionomie, cum o fac autorii de şarjă de şevalet şi aşa mai departe. Eu sunt, totuşi, mai degrabă publicist, ziarist. De aceea, mă interesează mai mult situaţia, dar nu lumea interioară a personajului.
Noi avem caricaturişti foarte talentaţi care se specializează anume în domeniul şarjei de şevalet ca Sergiu Puică sau Alexandru Plăcintă, un pictor tânăr de la Ungheni. Eu însă sunt mai degrabă ziarist şi mă interesează situaţia, subiectul, mă interesează analizarea acestui subiect.”
Europa Liberă: Este greu să redai printr-o caricatură ceea ce vrei să redai fără a ofensa pe nimeni? Caricaturistul se gândeşte la acest aspect, să fie corect cu publicul şi cu cei pe care îi vizează în caricatură?
Alex Dimitrov: „Bineînţeles. Cred că şi caricaturistul trebuie să aibă un cod deontologic. Caricatura şi mai ales caricatura politică nu poate fi duioasă. Ea poate fi într-adevăr răutăcioasă. Dar şi noi trebuie să avem nişte limite. Nu trebuie să trecem limita, să ofensăm o personalitate, de exemplu, atribuindu-i nişte calităţi hipertrofiate pe care nu le posedă. Ne interesează altceva, declaraţiile politice ale acestuia sau ne putem axa pe abaterile, greşelile lui. Desigur, dacă este un ipocrit trebuie să arătăm neapărat discrepanţa dintre spusele şi felul lui de a trăi.
Ne aflăm ca pe muchia cuţitului. Este foarte greu să nu întrecem măsura. Au fost foarte multe cazuri când caricaturiştii au fost daţi în judecată. Deocamdată, eu nu am avut asemenea situaţii şi sper să nu am aceste probleme. În orice caz, este complicat.”
