Cine deschide cutia neagră a pactului de coabitare nu găseşte mare lucru în ea. Preşedintele şi premierul au tras o cortină de fier, plasându-şi deoparte şi de alta interesele strategice, fără a se putea abţine să nu privească râvnind la jucăriile celuilalt. Este un joc strategic al cărui efect secundar şi pervers este că ochii tuturor sunt aţintiţi asupra celor doi iar restul pare lipsit de importanţă. Cei doi ocupă astfel centrul nervos al pasiunilor publice iar replicile lor de cuplu înstrăinat şi sălbăticit de ură au un ecou asurzitor care-i lasă pe alegători cu timpanele sparte şi surde la alte discursuri politice.
România se apropie de o nouă etapă de finanţare europeană iar guvernul a primit deja o bilă roşie de la Comisia europeană care susţine că proiectele făcute de autorităţile de la Bucureşti sunt incoerente. Nu există o strategie de investiţii, reforma sectorului de stat este limitată şi incompletă, arieratele sufocă bugetul, iar pentru că salariile au crescut mai mult decât eficienţa, piaţa muncii a pierdut din competitivitate şi flexibilitate. Adevărul e că multe privatizări strategice întârzie sau sunt blocate până anul viitor iar datoriile companiilor faţă de stat au crescut ameţitor. Numai CFR are de dat jumătate de miliard de lei la fisc. Nivelul arieratelor era la începutul anului de cinci miliarde de euro, atârnând greu de gâtul creşterii economice şi adâncind deficitul bugetar.
Din cauza datoriilor acumultate, multe spitale sunt pe punctul să-şi închidă porţile iar investiţiile de interes public sunt ca şi inexistente. Aceştia sunt factorii de risc constataţi de comisarul european pe economie şi de analiştii economici. Peisaj complicat de perspectiva unei scene politice fără opoziţie, în care majoritatea ia decizii unilaterale a căror valoare nu o mai poate contesta nimeni doar justiţia. Politicienii la putere îşi fac stagiul pe la Direcţia Anticorupţie, iar o începere a urmăririi penale este diploma de bacalaureat a politicienilor, examenul de maturitate pe care dacă nu-l ai, nu eşti politician deplin. Ei spun că în spatele procuraturii se află mâna invizibilă a preşedintelui care amestecă democraţia de tip occidental cu metodele asiatice folosite de Vladimir Putin pentru a-şi reprima adversarii politici. Aşadar nu corupţia, ci inadecvarea politică îi aduce la tribunal şi aruncă în puşcărie.
Guvernul se apără de constatările raportului economic publicat zilele trecute de Comisia europeană spunând că e în grafic şi că are de luptat cu inerţiile sistemului şi cu greaua moştenire a două decenii de nepăsare. A anunţat concedieri masive în sectorul public, cifre asupra cărora a revenit, mai apoi, inspirat de protestatarii de sub ferestre. Nu ar fi vorba despre concedieri, ci despre desfiinţarea a 60 000 de posturi vacante şi de restructurarea câtorva mii de angajaţi din ministere. E drept că Uniunea social liberală nu a venit la putere promiţând concedieri şi nici îngheţarea salariilor.
Straniu e că aceste decizii nu o fac mai atipatică decât acum un an. Dimpotrivă, conform ultimului Eurobarometru, 30% dintre români au încredere în guvern ceea ce, în aritmetica premierului Ponta, ar însemna 60% dintre cei care votează. O situaţie mai bună decât media europeană. Dar presiunile asupra bunelor intenţii guvernamentale (dacă şi câte or fi ele) sunt tot mai mari pe măsură ce se apropie explozia mai multor bombe cu ceas. Una dintre ele este, desigur, publicarea raportului mecanismului de cooperare şi verificare (MCV) către sfârşitul anului. Este aşteptată cu emoţii nu doar pentru că ne indică sub ce auspicii se vor afla relaţiile europene ale României în viitorul an, ci şi pentru a afla miza care poate fi pusă pe cartea europeană în cele două cicluri electorale din 2014.
Deocamdată, România continuă să aibă dificultăţi de echilibru pe calea reformării justiţiei unde chiar şi instituţiile de arbitraj cum ar fi CSM sau ANI sunt implicate în jocuri de putere şi sunt acuzate că s-ar fi transformat în comandouri ale războiului politic. Politicienii au tăiat cărări până la poarta Direcţiei anticorupţie, dar de multe ori probele administrate de Parchet sunt insuficiente iar pedepsele sunt ridicole comparativ cu tratamentul aplicat inculpaţilor de rând. Justiţia circulă cu mai multe viteze, are mai multe volane pe dreapta şi nu e de mirare că, de multe ori, se opinteşte, incapabilă să discearnă între comenzile politice, principiile de drept, normele europene sau resturile doctrinare ale justiţiei comuniste.
Însă conflictul preşedintelui cu premierul, nesecat izvor de comentarii şi scenarii, pare să fie una dintre cauzele principale ale blocajelor. De fapt, singura relaţie politică funcţională este acest conflict. Candidatul pentru prezidenţiale al USL, aproape inexistent, stârneşte tot atâtea ironii prin absenţă ca şi prin prezenţă. Oricum, îşi duce viaţa separat de partenerul său, premierul Ponta, şi pare să fie tot mai contrariat de ambiguităţile acestuia. A uitat că premierul Ponta este copilot şi că are nevoie de un pilot. La rigoare, e bun şi un pilot de navă.
Privatizarea CFR Marfă a prilejuit un nou schimb de replici veninoase între cele două palate.Victor Ponta spune că guvernul a aprobat această privatizare, dar că este nevoie de acceptul Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în vreme ce Traian Băsesuc îi transmite prin locotenenţii săi că CSAT nu are atribuţii în privatizare. Ar părea doar un nevinovat volei între cele două instituţii, dar datoriile acumulate şi importanţa strategică fac din CFR Marfă o piesă strategică în discursurile electorale. Există precedente în care, pentru a săpa popularitatea guvernului sau prestigiul premierului, preşedintele a invocat clauzele secrete negociate cu investitorii, clauze care ar trăda interese personale şi ar aduce prejudicii siguranţei naţionale.
Preşedintele a jucat multe mâini câştigătoare pe cartea ignoranţei: în cazul OMV sau Sterling, de pildă, a ameţit doi prim-miniştri şi o bună parte a electoratului, convins că România a fost trădată din nou iar subteranele ei au fost ocupate de afacerişti veroşi care şi-au luat tainul. Pe de altă parte, replica preşedinţiei pare să mizeze pe amnezia colectivă: de-a lungul ultimilor ani, la CSAT s-a discutat intens despre privatizarea Oltchim sau CFR Marfă, iar anul trecut chiar s-au luat decizii strategice în privinţa ultimei privatizări. Aşadar, pretenţia premierului nu e chiar atât de nelalocul ei. El a încercat să preia pentru o clipă controlul într-un joc unde butoanele sunt la preşedinte.
Dacă acest contract ar fi analizat la CSAT, preşedintele nu ar mai putea invoca informaţii despre corupţie şi interesele oculte venite de la serviciile secrete şi nici convorbirile interceptate care să demonstreze reaua-credinţă a comisiei de privatizare sau a guvernului. Refuzul de a discuta contractul la CSAT pune în acţiune planul B: întârzierea privatizării CFR Marfă, vânzare considerată de FMI şi Comisia Europeană, alături de alte privatizări şi decizii economice, un bun început al sfârşitului economiei centralizate româneşti. O întârziere care ar putea să coste nişte bani din alocaţiile europene pentru perioada 2014-2020, dar la război ca la război: politicienilor nu le trebuie mult să trăiască bine. Doar mult din puţinul celorlalţi.
