Episoade ale unei istorii: „Un askenazit între România și Eritreea”

Astăzi, cînd numeroși moldoveni, ca și români, își cîștigă existența în Israel, istoria sioniștilor plecați de pe meleagurile românești, de la cei dintîi care au creat primele colonii evreiești în Palestina în jurul anilor 1870 și pînă la cei mai noi, care au contribuit la consolidarea statului israelian în anii 1970, este prea puțin cunoscută publicului larg atît din România cît și din R. Moldova. În plus, ea este omisă în mod premeditat din pledoariile promotorilor unui anticomunism primitiv și, în subsidiar antisemit, potrivit cărora comunismul ar fi fost „adus” în spațiul geopolitic românesc post-belic de către evrei.

Două cărți apărute recent readuc în memoria publică numele unor personalități născute în România și al căror destin și activitate sînt mai mult decît demne de a fi evocate în spațiul acestei rubrici, la îmbinarea dintre cultură și politică.

Cel dintîi personaj este Theodor Lavi (Löwenstein), născut în 1905 la Turnu Severin, publicist cunoscut în perioada interbelică, deținut politic după, din 1950, pentru convingerile sale sioniste, ulterior emigrat în Israel unde a înființat și condus un Centru de cercetare a istoriei evreilor români și a publicat timp de cîțiva ani și o revistă, „Toladot”.

Cel de-al doilea personaj este Herșcu Șaim Cahan, născut în 1912 la Ivești, nu departe de Tecuci, militant sionist, industriaș și filantrop în perioada interbelică, care a reușit să evite persecuțiile sub regim comunist, emigrînd în 1948 în Palestina, în ajunul declarării independenței statului israelian, pentru a fi expulzat de britanici curînd după aceea în Eritreea. Acolo, la Asmara, avea să-și reclădească viața în industrie și comerț, cu o activitate legată, mai puțin vizibil, de politica israeliană în momentele ei de cumpănă, ale primelor două războaie cu statele arabe.

Corespondența lui Theodor Lavi, editată și publicată recent în volum la Cluj, de cercetătoarele Mihaela Gligor și Miriam Caloianu*, merită din plin să fie citită pentru deschiderile și trimiterile cultural-politice spre lumea intelectuală românească ante și post-belică. Th. Lavi istoricul, din a doua jumătate a vieții sale, este un personaj total diferit de tînărul publicist sionist interbelic. Lavi traversase între timp experiența dureroasă a interogatoriilor și a închisorilor comuniste, pe care a descris-o într-o extraordinară carte de memorii, apărută la Tel Aviv în 1979, astăzi raritate bibliofilă, ce-și așteaptă publicarea și în România: „Nu a fost pisica neagră (Amintirile unui Asir Țion din România)”.

Istoria lui Herșcu Cahan este, în parte, diferită și a fost evocată într-un volum publicat în Italia, de fiica sa, Dova Cahan, sub titlul original „Un askenazit între România și Eritreea.** Cert, între istoria celor două personalități amintite există puncte de convergență, cele ale parcursului comun al evreilor români în perioada dintre cele două războaie mondiale, evocată sumar de Dova Cahan, într-o evoluție s-ar putea spune de la o prosperitate relativă, la persecuțiile antisemite și Holocaust operate de regimul antonescian. Herșcu Cahan avea să fie constrîns, asemenea altor mulți evrei români, la muncă forțată după încheierea studiilor petrecută în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial. O experiență despre care va evita ulterior să povestească copiilor săi, exceptînd un episod despre o iarnă, în care, aproape înghețat, și-a învelit picioarele în ziare...

Activ în mișcarea sionistă, Cahan - care, alături de prietenul său Mișu Benvenisti, viitor președinte al Federației Sioniste, fusese un întemeietor și sponsor al organizației „Tineretul Sionist” (Hanoar Ha-zioni) și militase în cea denumită „Noua Generație” (Dor Hadash) - contribuia, în anii războiului, la promovarea ideilor sioniste, îndemnînd tineretul să se întoarcă în patria strămoșilor ca halutzim (pionieri), jucînd un rol și în organizarea unei tabere de pregătire a acestora, la Umbrărești, în apropiere de Tecuci, pentru a-i pregăti pe viitorii „pionieri” atît spiritual cît și pentru munca fizică pe care urmau să o depună în Palestina.


Cît de puternic era atașamentul său față de ideea sionistă o demonstra, un editorial pe care Cahan îl publica în ziarul clandestin „Tineretul Nou”, în 1944, și în care scria, între altele: „Halutzul... e singurul care după secole a jalonat calea unei rezolvări a eternei „probleme evreiești” întorcînd macazul vieții și îndreptînd pe o linie nouă tineretul evreu. Unica linie sănătoasă, plină de poezie, romantism și sacrificiu de sine, spre binele colectiv al acestui crunt și încercat tineret evreu”. Ziarul fusese, de altfel, subvenționat de Cahan, la fel de activ în organizarea plecărilor tinerilor spre Palestina, multe clandestine, prin trecerea frontierei în Bulgaria și apoi îmbarcîndu-i pe vase în portul Burgas.

Cahan avea să plece din România, cu familia, la începutul anului 1948, după mărturia fiicei sale, convins că mișcarea sionistă nu are nici un viitor sub regimul comunist.




Nu se înșela, la scurtă vreme activitatea organizațiilor sioniste fiind interzisă, iar liderii lor arestați pe rînd și supuși ulterior unor interogatorii severe la Securitate - cele mai semnificative publicate în 1993 la București în volumul Sioniști sub anchetă. Al. Zissu - iar apoi la ani și ani de închisoare...

Evocare adesea încărcată de emoție, chiar dacă incompletă sub aspectul cercetării istorice, a unui personaj cu rol secundar în mișcarea sionistă, cartea Dovei Cahan, însoțită și de un DVD, se citește cu interes și repune în lumină episoade încă prea puțin cunoscute ale istoriei contemporane.

*Theodor Lavi în corespondență, Dr. Mihaela Gligor, Dr. Miriam Caloianu editori, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012. 493 p.
**Dova Cahan, Un Askenazita tra Romania ed Eritrea, Herșcu Șaim Cahan. [Vaprio d'Adda (MI)], GDS Edizioni, 2010. 168 p.