În 1963, celebrul pastor de culoare Martin Luther King Jr. era numit „Om al Anului” de către revista Time, iar un an mai tîrziu devenea cel mai tînăr laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Meritul său fusese acela de a conduce unul din cele mai mari marșuri și demonstrații din istoria Statelor Unite - cu participarea a aproape 250 de mii de oameni - în favoarea acordării drepturilor civile și împotriva segregaționismului populației de culoare. Marele Marș asupra Washington-ului pentru locuri de muncă și libertate, organizat în august 1963, urma unor demonstrații similare de mai mică amploare în diverse orașe ale Statelor Unite și era menit să susțină legislația în favoarea drepturilor civile pe care președintele John F. Kennedy o propusese în luna iunie.
Mărturii de epocă, între care jurnalul publicat postum al lui Arthur M. Schlesinger, aminteau chiar că președintele american își exprimase îngrijorarea că o participare nesemnificativă la demonstrația de sprijin ar putea să-i submineze eforturile. Din perspectiva istoriei, a celor 50 de ani comemorați astăzi de la eveniment, se poate afirma că îngrijorarea sa a fost fără obiect, participarea la marș și la demonstrația de la Washington depășind nu numai orice așteptări, dar fiind încununată cu pronunțarea unui discurs ce a rămas în istorie drept o capodoperă a artei retorice.
Iar Luther King adăuga imediat:
„Astăzi este evident că America nu și-a îndeplinit promisiunea în ce privește cetățenii ei de culoare. În loc de a-și onora această obligație sfîntă, America i-a dat poporului negru un cec fără acoperire, care s-a întors marcat cu inscripția «fonduri insuficiente». Dar noi refuzăm să credem că Banca justiției este falimentară. Noi refuzăm să credem că în marile tezaure de oportunitate ale acestei națiuni fondurile ar fi insuficiente. Așa că am venit să încasăm acest cec...”.
Discursul pronunțat de Martin Luther King avea să fie publicat prima oară integral, în Washington Post, abia în august 1983, după aproape 15 ani de la moartea pastorului. Iar atunci, el căpăta titulatura sub care a intrat în istorie: „I have a dream/Am un vis” și care reflectă partea finală a celebrei alocuțiuni, mare parte a ei improvizată de pastor, cea care a stîrnit entuziasmul participanților la demonstrație, și despre care se spune că a fost declanșată de un îndemn al Mahaliei Jackson: „spune-le visul tău”.
Pînă la partea finală, Luther King afirma, între altele: „Acum este timpul de a se ridica din întunecata și dezolanta vale a segregării spre calea însorită a justiției rasiale. Acum este timpul de a înălța națiunea noastră din nisipurile mișcătoare ale injustiției rasiale pe stînca solidă a frăției. [...] Ar fi fatal pentru națiune să treacă peste urgența acestui moment. [...] 1963 nu este un sfîrșit, ci un început. [...] Nu va exista liniște, nici pace în America pînă cînd negrului nu îi vor fi acordate drepturile lui cetățenești.”
Iar formidabilul discurs al lui Martin Luther King intra apoi în partea finală, cu invocarea „visului” său: „Să nu ne lăsăm prinși în valea disperării. Vă spun astăzi, prieteni, că în ciuda greutăților și frustrărilor momentului, am încă un vis. Este un vis profund înrădăcinat în visul american. Visez că într-o zi această națiune se va ridica și va trăi sensul real al credo-ului ei, aceste adevăruri pe care le păstrăm ca evidente în sine: anume că toți oamenii se nasc egali.”
„Visez că într-o zi, pe colinele roșii ale Georgiei, fiii foștilor sclavi și fiii foștilor proprietari de sclavi vor fi capabili să se așeze împreună la o masă a frăției. Visez că, într-o bună zi, chiar statul Mississippi, un stat deșert, ce transpiră înăbușeala injustiției și a oprimării, se va transforma într-o oază de libertate și dreptate. Visez că, într-o bună zi, cei patru copii mici ai mei vor trăi într-o națiune în care vor fi judecați nu după culoare pielii lor, ci după caracterul lor. Am acest vis astăzi!”
