Când îi acorda în 1957 premiul Nobel, juriul preciza ca răsplăteşte o operă care pune în lumină problemele cu care se confruntă în zilele noastre conştiinţa oamenilor.
Camus şi-a câştigat notorietatea prin două texte de mici dimensiuni, un eseu – Mitul lui Sisif - şi un roman – Străinul. Eseul vorbeşte despre absurdul condiţiei umane prin intermediul personajului mitologic Sisif, cel condamnat să rostogolească veşnic o stâncă până pe coama unui deal. Numai că, la Camus, Sisif devine conştient de absurdul condiţiei sale, ceea ce face ca eseul să se încheie cu surprinzătoarea frază: „Trebuie să îl imaginăm pe Sisif fericit”. Străinul, un roman care a cunoscut şi cunoaşte un uriaş succes de public, ne spune povestea unui personaj, Meursault, care comite o crimă nejustificată şi care este condamnat la moarte nu pentru fapta sa, ci pentru comportamentul său în relaţiile din familie şi din societate. Şi la acest personaj înregistrăm, în final, o asumare lucidă a destinului, graţie căreia alienarea se transformă în revoltă.
Tema revoltei este, de altfel, omniprezentă la Camus. Ea formează obiectul unui eseu intitulat tocmai Omul revoltat unde esenţială este ideea solidarităţii: „mă revolt deci suntem”, spune la un moment dat scriitorul. Idee centrală şi în romanul Ciuma, ce radiografiază reacţiile indivizilor în faţa unei cumplite epidemii pentru a sugera că doar un efort colectiv poate ţine piept forţelor răului. Deschiderea simbolică a acestui roman este evidentă, ca în Rinocerii lui Ionesco.
Viaţa lui Albert Camus a fost frântă la numai 46 de ani, în urma unui – se putea oare altfel? – absurd accident de automobil. Ne-a lăsat o operă nu atât întinsă cât densă – piese de teatru (dintre care se detaşează Caligula şi Neînţelegerea), eseuri, nuvele. A fost pasionat de jurnalism, pe care l-a practicat după terminarea războiului şi apoi pentru a interveni în dezbaterile atât de delicate şi de pătimaşe asupra Algeriei, regiunea unde se născuse.
A fost, pentru o vreme, legat de grupul existenţialist, de Sartre şi de Simone de Beauvoir. S-a îndepărtat însă de Sartre atunci când acesta a început să cocheteze cu comuniştii. Sartre, la rândul lui, l-a atacat atunci când, în Omul revoltat, Camus a condamnat atât teroarea fascistă cât şi teroarea comunistă. Sartre considera ca in numele „viitorului luminos” se pot face crime şi abuzuri; Camus refuza orice abdicare de la întâietatea valorilor umane.
Posteritatea i-a dat dreptate lui Camus. Iar verticalitatea şi tăria lui morală sunt, şi astăzi, exemplare.
