Coabitările între bolnavii de foame cronică sunt vremelnice. Trebuie să împartă totul la doi. Un sandvici, un ciolan, un volan, un împrumut extern, un minister, o organigramă... Ce te faci însă, dacă cei doi au o foame atât de mare că nu mai vor să mănânce doar jumătăţi, le e poftă de porţii întregi?
Coabitarea preşedintelui cu premierul se apropie de final, de va fi fost vreodată mai mult de un preambul. Cine credea că o nepoţică îl transformă pe preşedinte într-un bunicuţ simpatic s-a înşelat. Poate că schimbatul scutecelor şi încălzitul biberoanelor l-au făcut să mediteze în plus la vremelnicia coabitărilor şi la rezultatele lor eterne. S-ar putea să se fi gândit că cine ştie ce se naşte din coabitarea aceasta plină de compromisuri şi lovituri de picior pe sub masă. Poate că nu mai vrea să coabiteze la întâmplare, cu străinii.
Cert e că preşedintele a decis să-i trimită inelul în plic premierului Ponta la ore de maximă audienţă. Nu-i e uşor. Chiar dacă este primul care face pasul, preşedintele spune că „Pentru România cel mai mare dezastru ar fi o criză politică.” O spunea arătând nu spre capricioasa lui biografie politică şi nici spre lungul şir al ţepelor cu adversari şi tovarăşi de drum politici, ci spre relaţiile din interiorul coaliţiei guvernamentale, pregătită, spunea el, să se înmulţească la anul prin sciziparitate. Un scenariu la care se gândeşte plin de speranţă, dorindu-i candidatului prezidenţial al Uniunii Social-Liberale tot răul electoral posibil.
După eşecul candidatei preferate la şefia Partidului Democrat Liberal şi publicarea datelor oficiale ale recensământului care validau, practic, rezultatul referendumului de anul trecut, preşedintele părea să fi lăsat scena liberă, având doar câte o răbufnire pe la ferestrele Cotrocenilor. Dar cine a supravieţuit junghiurilor de anul trecut nu se mai sperie de tusea de anul acesta. Iar febra alegerilor de anul viitor i-a dat o vioiciune în plus.
Nu-i vorbă, motive de divorţ ar fi avut şi unul, şi celălalt. Unii chiar spun că preşedintele (sau premierul) ar trebui suspendat zilnic. Însă cine crede că preşedintele s-a supărat pentru că premierul a semnat ca primarul hotărârea cu exploatarea de la Roşia Montană se înşeală. Nu l-a supărat pe Traian Băsescu nici numărul şomerilor, în uşoară creştere sub guvernarea celui care promitea sute de mii de locuri de muncă. Nici că salariile profesorilor şi ale medicilor au căpătat dimensiunea unui bacşiş. De fapt, preşedintele a spus nu odată că bugetarii sunt o metastază financiară, i-a îndemnat pe medici să plece din ţară iar pe profesori - să-şi caute altceva de lucru că sunt incompetenţi. De ce s-ar supăra că premierul le păstrează salariile îngheţate să fie proaspete anul viitor? Nu-l supără rata mare a şomajului printre tineri, salariile de mizerie şi lipsa de orizont a absolvenţilor învăţământului superior. Nu-l supără birocraţia şi nici tergiversarea adoptării unor legi cruciale care ar putea schimba faţa politicii româneşti şi ar drena de cheagurile favoritismului şi politizării sistemul circulator al competenţelor. În fine, nu-l supără că scurgerea unui an de la alegeri a transformat lista de promisiuni electorale a coaliţiei guvernamentale într-o mostră de umor involuntar. Sau poate că voluntar.
Şi, cu toate acestea, s-a hotărât să arate cine e capul de familie şi că e maestru la supărări. Procurorul general l-a demis pe procurorul şef al secţiei I a Direcţiei anticorupţie, întâmplător sau nu cel care a întocmit dosarul de urmărire penală a lui Liviu Dragnea, fost şef de campanie electorală USL şi maestru de ceremonii la referendumul pentru demiterea preşedintelui de anul trecut. Demiterea procurorului pare să fi fost inspirată de muzele politice ale justiţiei, supărate că şi-a trimis subalternii pe uliţele satelor, să numere în paralel voturile, cu Biblia şi convocatorul. Victor Ponta a primit vestea demiterii cu o exclamaţie de bucurie nereţinută. Procurorul cu pricina ar trebui să ştie că nu e şef pe vecie. Mandatul i-a expirat şi procurorul general a decis să-l schimbe. Nu a făcut decât să aplice legea. Era un fel de-a spune că românii trebuie să renunţe la obiceiul de a crea eternităţi din cârpeli şi resturi.
Preşedintele, în schimb, s-a făcut foc şi pară spunând că Victor Ponta a arătat că nu are maniere şi că a intrat din nou cu bocancii în independenţa justiţiei. Teza preşedintelui este că procurorul a fost demis pentru că a întocmit dosar penal celui de-al doilea om în PSD. E drept, dosarul acestuia merge înainte, iar procurorul şef DNA Codruţa Kovesi spunea că zilele acestea va decide dacă va cere începerea urmăririi penale. E la fel de adevărat că mandatul procurorului expira la începutul acestei luni şi ar fi trebuit o scamatorie birocratică pentru a-l ţine în continuare pe scaun, cum s-a mai întâmplat şi cu alţii, chiar cu şefa sa care pe când era procuror general, i-a prelungit de mai multe ori mandatul celui căruia îi ocupă acum fotoliul. Existau atâtea posibilităţi de a-l menţine în funcţie pe omul care i-a fost atât de util preşedintelui. Şi a încercat s-o facă. O spune el însuşi, într-un spontan exces de naivitate, parcă pentru a arăta ce înţelege prin independenţa justiţiei: „L-am sunat să-i spun 'nu e bine, domnule procuror general...' ” şi l-a îndemnat să se mai gândească. Dar procurorul general nu s-a supus, aşadar totul e o comandă politică. Ar fi putut măcar să-l ia consilier sau să-i dea altă secţie pe mână. Însă, după cum pretinde premierul, justiţia va fi independentă când preşedintele nu va mai avea cui da telefon dimineaţa să pună umăririle penale la cale.
Justiţia a fost mereu marota preşedintelui. E drept, cam aceeaşi justiţie altfel coafată despre care a spus de nenumărate ori pe când era în opoziţie, că este coruptă şi comunistă. Chiar şi-aşa, Traian Băsescu şi-a cultivat câţiva oameni aflaţi în poziţii-cheie care au răspuns mereu satisfăcător la telefoane. În România unde marile dileme morale au fost mereu amânate, iar unii aşteaptă să li se facă dreptate din 1945, nu e de mirare că justiţia depinde doar de fineţea mănuşilor trase de oamenii zilei pe cozile lor de topor.
De aceea, în loc să se discute principii de drept şi să se poarte lupte pentru rezolvarea dilemelor etice, coabitanţii preferă războaiele pe posturi şi influenţă. Pentru că a fost folosită multă vreme în scop personal, justiţia a ajuns să fie reprezentată de câţiva magistraţi iar reforma să însemne doar plimbarea acestora din curte-n curte, de la Curtea de Apel, la cea Constituţională sau la cea europeană a drepturilor omului.
Este o canibalizare a sistemului juridic care refoloseşte piesele utile în alte părţi ale maşinăriei. Dacă ar fi supărat de felul în care se face justiţie în România, Traian Băsescu ar putea comenta lentoarea cu care s-au desfăşurat diferite procese cum ar fi cel al lui Dan Voiculescu, mutat din instanţă în instanţă, început de zeci de ori, suspendat, blocat, reluat şi rejudecat. Pentru cel care a condamnat comunismul de la tribuna Parlamentului, tăcerea în privinţa torţionarilor care încă mai trăiesc şi a pensiilor acestora în care se află şi banii dumneavoastră este ciudată, dacă nu suspectă. Mai ales că, deşi condamnat politic, comunismul a proliferat în comportamentul patronilor, al micilor ceauşişti din fruntea consiliilor judeţene, ba chiar şi prin partide şi organizaţii nonguvernamentale.
Dependenţa organigramei şi a ştatului de plată de bunătatea stăpânilor i-au transformat pe unii magistraţi, plasaţi de multe ori în funcţii-cheie, în câinii de pază ai puterii, atenţi să facă aport sau sluj când li se cere.
Cearta pe justiţie e o constantă a coabitării dintre Victor Ponta şi Traian Băsescu care, după o nuntă în cer, au petrecut multe luni de fiere dezbătând cine are ultimul cuvânt şi în acest domeniu. De aceea, comentariul prezidenţial despre efectele devastatoare ale unei crize politice e premonitoriu...
Preşedintele nu mai vrea jumătate de volan ci pe tot, de aceea vrea să-şi arunce copilotul din mers. Rezultă că, bătându-se pe volan într-o maşină în viteză, au încredere fie în starea drumurilor, fie în rezistenţa maşinii. La trecători nu se mai gândeşte nimeni, că d-aia-s trecători.
