Eram la o nuntă frumoasă, cu oameni frumoşi, cu bucate gustoase. Un interpret cînta o melodie care îi însufleţise pe toţi nuntaşii aşa cum nici o melodie anterioară n-o făcuse. Oamenii s-au repezit să danseze şi să chiuie, cu ochii lărgiţi de o tulburare adîncă. Iar melodia aceea era despre cineva care avea tocmai 99 de cumetri!
După ce mirifica melodie s-a terminat, un dansator obosit s-a aşezat lîngă mine şi, făcîndu-mi complice din ochi, mi-a spus: „Ehehehei, frate! E mare lucru să ai pe bune 99 de cumetri! Iaca eu am numai 33 sau 34 şi parcă nu-mi ajunge ceva...”
Dacă stau să mă gîndesc mai bine, aici, în ţara oamenilor frumoşi şi harnici, vorba unui preşedinte, reţeaua cumetrilor s-a extins într-atît, încît ziua în care vom fi înconjuraţi numai de cumetri nu mai e deloc departe. E năucitoare de-a dreptul dorinţa asta arzătoare de a-ţi face cîţi mai mulţi cumetri. Ea la noi depăşeşte deseori limitele normalităţii. Cum poate un om să aibă 30-40 de cumetri? Eu am numai cinci şi-mi pare suficient. Dar, în fond, nu numai numărul astronomic pare ciudat.
Dorinţa arzătoare, neostoită, de a racola cu toptanul cumetri a luat forme hidoase în epoca tranziţiei pentru că îndărătul ei se ascundeau deseori mercantilismul banal, carierismul ordinar. Îţi faci o reţea vastă de cumetri fiindcă numai aşa te poţi descurca în apele tulburi ale tranziţiei. Nu mai contează profesionalismul. Dacă ai mulţi cumetri, vei avea oricînd o slujbă bună şi ţi se vor deschide uşi ferecate pentru multă lume.
Aşa-numitul cumătrism a devenit demult aici o problemă. O ţară mică şi săracă devine uşor un fief al cumătrismului deşănţat. În curînd, vom fi o mare familie de cumetri, de şefi şi subalterni care, nu-i aşa?, trebuie să se ajute unii pe alţii...
