Aveam acasă cîteva monede de 1 euro şi de 2 euro. Într-una din zile, m-am dus la un EXCHANGE să le transform în lei. Însă la ghişeul de schimb valutar, vînzătoarea şi-a ţuguiat buzele şi mi-a spus că „aşa ceva” nu se prea acceptă. Apoi s-a îmbunat niţel şi mi-a zis că poate să-mi dea 10 lei pentru o monedă de 1 euro.
„Dar conform cursului de schimb pe care îl afişaţi un euro costă 17 lei! Poate îmi daţi măcar 14-15 lei…” am încercat eu marea cu degetul.
Zadarnică încercare! Vînzătoarea de la ghişeu a repetat ritos că îmi dă numai 10 lei pentru un euro de metal.
„Dar ştiţi unde aş putea să schimb mai avantajos aceste monede? ” am întrebat-o.
Nu ştia, fireşte. Am plecat întristat de la Exchange. Însă numai peste cîteva minute cineva mi-a spus că pot schimba toate monedele, la un curs valutar curent, la o bancă. Asta am şi făcut. La bancă, am primit pentru fiecare euro de metal cîte 17 lei!
Am stat pe urmă şi m-am gîndit maI bine la situaţia asta. Şi am tras concluzia că e o situaţie urîtă. Doamna de la EXCHANGE îmi propune numai 10 lei pentru o monedă care e în circulaţie, şi pentru care, la o zvîrlitură de băţ, pot lua 17 lei! Înţeleg că monedele sunt mai puţin preferate de aceste case de schimb valutar, dar întrezăresc în spatele ofertei vînzătoarei cu buze ţuguiate o elementară încercare de a mă jecmăni. Poţi cumpăra aici, în acest mod, mai mulţi euro de metal şi apoi să-i foloseşti cînd pleci într-o ţară europeană. Şi să profiţi de diferenţa izbitoare dintre preţul cumpărării şi preţul adevărat.
Fireşte, sîntem într-o economie de piaţă şi casele de schimb valutar au dreptul să-ţi propună şi 2 lei pentru un euro de metal. Eu însă mă refer la bunul-simţ pe care nu l-am văzut la ghişeul sus-pomenit. Şi e păcat. Pentru că profitul ar trebui să aibă şi el nişte limite care nu sfidează brutal normalitatea.
Avem aici o sumedenie de case de schimb valutar. Sunt multe, foarte multe case de schimb valutar. E pesemne o afacere avantajoasă asta. Mai cu seamă dacă dai 10 lei pentru un euro…
