Exploatată intensiv şi supusă unor condiţii meteorologice extreme, pepiniera de prezidenţiabili a partidelor se transformă în deşert atomic. Partidul Democrat încă stă buimac în corzi după despărţirea de Traian Băsescu. Urmele acestui divorţ românesc se resimt şi acum, când la bucată sau cu toptanul, membrii PDL văduviţi de preşedinte se înregimentează în partidul prezidenţial Mişcarea Populară, fără a reuşi să-l împingă însă în sondaje peste pragul virgulei care desparte 0 de 1.
Unul dintre candidaţii la nominalizarea din PDL, recent imigrat în partid după ce a lustruit şi alte clanţe, şi-a înregistrat la Oficiul de mărci sloganurile electorale. Cuvântul-cheie este „echilibru”, iar prin înregistrarea oficială a sloganului, ceilalţi candidaţi vor trebui să se lupte cu alte vorbe. Nu e de mirare că prezenţa lui în competiţie l-a scos din sărite pe preşedintele Băsescu care i-a reamintit că voia să-i pună o vorbă bună, să fie păstrat în guvernul Ponta. Şi pe-atunci voia „echilibru”? Dar cine are nevoie de echilibru? Când a fost scena politică românească echilibrată şi ce perspective sunt să fie de acum înainte? Echilibru nu e cuvânt românesc.
Coaliţia guvernamentală este cel mai bun exemplu. Sondajele încep să arate că nu mai există egalitate între egali şi că partidul premierului câştigă la scor luptele pe care ar trebui să le poarte partidul prezidenţiabilului. Trecut prin moara de măcinat vorbe a presei, unicul candidat oficial e pe cale de dispariţie, pierzând zi de zi lupta cu propriile umbre.
După ce a bătut acum doi ani palma cu partidul lui Ponta, Crin Antonescu, candidat al coaliţiei guvernamentale, s-a considerat o ofertă imposibil de refuzat pentru un electorat exasperat de Traian Băsescu şi şi-a conservat de-a lungul timpului suficienţa, aroganţa şi energiile pentru campania de anul viitor, lăsându-i pe alţii să poarte lupte epuizante, dar anodine. Acum, însă, s-a urcat pe caii cei mari, nu doar pentru că a simţit mirosul de praf de puşcă al alegerilor, ci şi pentru că simte cum neînţelegerile dintre preşedinte şi premier îl scot încet de pe scena politicii şi, fără lumina reflectoarelor, e incapabil de fotosinteză.
Fiind unic candidat, a devenit ţinta preferată a tuturor, epuizându-şi popularitatea şi creditele prezidenţiale înainte de naştere. Şi, pentru că lupta dintre Victor Ponta şi Traian Băsescu dovedeşte o mare compatibilitate de caractere şi obiective politice, candidatul prezidenţial USL e în pericol să nu se mai nască niciodată, folosit fiind doar ca paratrăznet, pentru protecţia unui candidat-surpriză.
Nu e de mirare că liderii Uniunii Social Liberale se văd mai degrabă la televizor şi-şi vorbesc prin comunicate de presă sau declaraţii. Vizita lui Victor Ponta în SUA l-a iritat nu doar pe Traian Băsescu care s-a grăbit s-o minimalizeze, dând de înţeles că premierul forţează fundături politice pentru că meciul se joacă pe alt teren, cel al Consiliului european, ci şi pe Crin Antonescu care i-a găsit şi mai multe cusururi, într-o reevaluare piezişă a partenerului de guvernare şi victorie.
Declaraţia despre recunoaşterea Kosovo făcută de premier, spunea Crin Antonescu, a fost pripită pentru că Parlamentul e cel care decide în această privinţă, nu guvernul. Primul ministru s-a apărat spunând că a fost o decizie luată de Parlament aşadar singura condiţie pentru recunoaşterea Kosovo ar fi plecarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni. Cu toate acestea Crin Antonescu revine şi insistă: există elemente noi care trebuie luate în calcul, dar „ce va face preşedintele României nu poate să ştie domnul Ponta în acest moment, cu siguranţă.” Controversa îl izolează pe Victor Ponta în perimetrul guvernamental şi dovedeşte nu doar nervozitatea lui Crin Antonescu care simte deja că, prin vizitele externe, premierul îi fură anticipat cireşele de pe ipoteticul tort prezidenţial, dar şi că liderul PNL tinde să se distanţeze de actualul executiv, pentru ca eşecurile acestuia să nu-i uzeze potenţialul electoral.
Dar nici în politica internă cei doi nu mai vorbesc aceeaşi limbă. Cota unică de impozitare a fost o carte câştigătoare în alegerile din 2004. Liberalii Alianţei DA au călcat în picioare legea aplicând peste noapte un adaos la Codul fiscal adoptat în prima şedinţă de guvern din 2005. PSD-ul care a susţinut mereu un impozit progresiv, în funcţie de venituri, a pierdut atunci alegerile. Alianţa câştiga, în primul rând, pentru că noul impozit era mai mic decât cel mai mic impozit de până atunci iar marii câştigători păreau să fie contribuabilii mărunţi. Aceştia au reprezentat mereu masa de manevră fiscală şi principala sursă de venit de pe urma căreia a trăit statul, indiferent de forma de organizare.
Reducerea cotei unice face bine în campaniile electorale, dar subteranele economiei au umplut-o de paraziţi propagandistici. Pe lângă ea, din buzunarul plătitorilor de impozite se extrag prin fractură fiscală alţi bani: de la impozitul funciar care creşte gradual, în funcţie de lista de proprietăţi, sau diferitele taxe ecologice care încarcă facturile la energie şi carburanţi, până la infama taxă pe valoare adăugată decontată de stat din portofelul omului de rând. Ca să nu mai punem la socoteală formele atipice, laterale de taxare cum ar fi taxa de habitat aplicată de administraţiile locale, plata unor salarii diminuate şi anularea sporurilor legitime şi legale, ba chiar şi reducerea pachetului de servicii medicale sau şcolare. Şi chiar dacă impozitul unic a coborât la 16% celelalte taxe şi impozite au crescut şi s-au înmulţit peste măsură iar gradul de fiscalitate pe cap de contribuabil nu e cu mult mai mic decât înainte. Este soluţia brevetată de multe echipe guvernamentale preocupate să-şi conserve ineficienţa, birocraţia şi găurile negre prezentând totodată sporirea fiscalităţii drept inevitabilă.
Problema guvernului este că pe sumele colectate la buget nu se pot clădi promisiunile făcute în campania electorală. Lista de proiecte rămase pe hârtie a transformat platforma electorală de acum un an într-o glumă iar discursurile torenţiale de atunci ar putea produce alunecări de teren în campania de anul viitor. Cu toate acestea PNL se împotriveşte din răsputeri modificării impozitului unic iar Crin Antonescu joacă rolul de salvator care se împotriveşte foamei de taxe a Leviathanului. E o temă importantă şi cu impact la public, iar subiectul ar putea fi adus în discuţie nu neapărat din incapacitatea guvernului de a se descurca cu resursele bugetare de acum, ci şi pentru a-l relansa pe Crin Antonescu ca erou salvator într-o luptă cu forţele răului, reamintind că PNL-ul este principalul susţinător al impozitului unic încă din perioada în care partidul lui Traian Băsescu era de stânga şi privea cu ochi sceptici această măsură, considerată doar o hachiţă a partenerului de guvernare. Erau vremurile când PNL voia unificarea dreptei pe care Traian Băsescu o dezintegra prin absorbţie în propriul partid afiliat la Internaţionala Socialistă.
Dar acele vremuri au trecut şi dreapta scenei politice este invadată în mare măsură de norii de praf ai războaielor politice de stânga. Neînţelegerile dintre partenerii la guvernare nu mai sunt doar lexicale. Izolat în sediul partidului, Crin Antonescu pare să se gândească mai mult zilele acestea la sloganul Brătienilor: Prin noi înşine. Nimic nu e întâmplător. Nici măcar faptul că această controversă fiscală care pune în evidenţă deosebirile dintre partenerii aflaţi la putere şi are loc în zilele în care consilierul ministrului liberal al economiei îi denunţă pe demnitarii care se pregăteau de cea mai mare mită a ultimului deceniu: un milion şi ceva de euro pentru o afacere de sute de milioane a băieţilor deştepţi cu Hidroelectrica. Unul dintre cei denunţaţi şi ajunşi la Direcţia anticorupţie este mâna dreaptă a lui Constantin Niţă, vicepreşedinte PSD şi ministru delegat pentru energie. Războiul rece dintre partenerii la guvernare a căpătat temperatura sângelui.
