Guvernul bate un cal mort glorios pe câmpia muncii. Este forţa de muncă. Mă rog, nu este cu totul terminată, dar e ţinută în viaţă de aparate. Şi va mai sta mult şi bine pentru că guvernul a rezolvat marea problemă a decalajului dintre salariaţi şi pensionari, promiţând că, până în 2030, vârsta de pensionare va creşte la 65 de ani şi pentru femei. O ştire care le dă fiori celor mulţi pe care valul reformei îi izbeşte până la desfigurare de marginea locului de muncă.
Este al treilea (sau al patrulea?) guvern care vine pe valul promisiunilor că va crea un milion de noi locuri de muncă. Iar guvernul Ponta pare să fi descoperit aceeaşi soluţie paradoxală: ştie să facă milionul, dar şi că imediat după aceea trebuie să-l amputeze prin restructurări.
Una dintre potecile care duc într-acolo este, paradoxal, decizia de a mări salariul minim. Această hotărâre se va aplica în două tranşe începând cu anul viitor şi chiar dacă celelalte salarii rămân îngheţate (cu două excepţii: cadrele didactice şi medicii) teoretic îi va face pe cei mai sărmani angajaţi „să trăiască (mai) bine.” Pe de altă parte, e o măsură care va creşte efortul de plăţi sociale şi fiscale al patronilor, iar aceştia avertizează că multe întreprinderi mici se vor scufunda în mlaştina insolvenţei. De altfel, în vreme ce nemulţumiţii ies în stradă să plimbe nişte placarde pe care nici nu se mai înţelege ce au scris de la un protest la altul, patronii au invadat sălile de conferinţe să se plângă, la un pişcot, că-i aşteaptă zile negre. Îi sperie bugetul care a stabilit noi taxe şi impozite mărite din ochi, fără ca finanţiştii statului să se fi consultat cu cineva.
Forţa de muncă ieftină făcuse din România un rai al angajatorilor. Însă presiunea pieţii, a acordurilor cu FMI şi UE şi vânătoarea de capete calificate a făcut ca salariile de vârf să crească, iar investitorii să fie creativi cu angajaţii şi produsele lor pentru a-şi menţine profitul la nivelul jocurilor piramidale care ne bântuie economia. A fost posibil şi pentru că mulţi dintre ei s-au bucurat de o impunitate stranie, protejaţi de certificatul de mare investitor. Guvernul şi autorităţile locale i-au favorizat mereu pe cei care veneau cu jalba în servietă iar demnitarilor le-a plăcut mereu să negocieze contracte direct cu investitorii ca să le poată spune „da” în faţă la oferta lor de nerefuzat. Aşa a fost cazul la Hidroelectrica sau la Agenţia de plăţi pentru agricultură unde s-ar fi dat nişte mite record pentru banii de buzunar ai unor protejaţi de pe lângă minister, şi ei importanţi investitori în bunăstarea partidului. Dar e valabil şi pe plan local unde portofelul public plăteşte regeşte lucrările clienţilor administraţiei.
La o adică, marii şi micii investitori, preocupaţi azi de propria protecţie şi indignaţi de populismul guvernului, au strâns până la sufocare laţul contractual în care şi-au prins angajaţii, instaurând mici dictaturi pe piaţa liberă a muncii. Deşi preocupaţi de povara fiscalităţii, au reprezentat, la rându-le, unul dintre factorii majori ai distorsionării pieţii muncii, divizând şi cucerind zone pe care, până mai ieri, sindicalişti vocali le apărau cu convocatorul la mitinguri. Şi, după cum stă dovadă lista de convocaţi la Direcţia anticorupţie, sindicaliştii înşişi se poartă ca nişte patroni la care numai angajat să nu fi.
Cert este că, dacă e să luăm de bună evaziunea anuală din România de 30 de miliarde de euro despre care vorbeşte recentul raport al Băncii Mondiale, e sigur că mare parte din aceşti bani nu sunt deturnaţi de oamenii simpli, ca băiatul de 12 ani, pianist de excepţie, care a primit zilele trecute un avertisment de la fisc să plătească pentru cei 400 de lei primiţi la un spectacol. Desigur, nu a cântat manele şi nu i-a lipit nimeni bancnote pe frunte. Marii evazioniştii nu sunt nici artiştii, actorii sau scriitorii care dau o livră de carne de taxe şi impozite pentru drepturile de autor. Protejaţii strategici ai administraţiei sau ai partidelor la putere sunt vecini de conturi cu persoanele-cheie din administraţie, cei care ajută autorităţile publice locale şi, în ultimă instanţă, guvernul să-şi croiască bugetul şi politicile după chipul şi asemănarea clienţilor.
Nu e de mirare că singurii care ies să protesteze pe teme financiare sunt tocmai cei care au primit câte ceva în plus la ultima rectificare bugetară şi în proiectul noului buget: profesorii, medicii şi pensionarii. Numai aceştia că de la agenţii serviciilor secrete, eternii răsfăţaţi ai bugetelor, nu ne-am fi aşteptat la proteste, desigur. Ceilalţi salariaţi nu au vreme şi nici curaj să fie nemulţumiţi. Ei nu sunt siguri nici măcar pe banii pe car-i primesc acum, iar proiectele de buget pe anul viitor pe care şi le fac companiile cuprind, practic doar două majorări: a profitului şi a rentabilităţii, ceea ce ameninţă să restrângă şi mai mult organigrama. Dacă nu prin concedieri, atunci din cauze naturale, vorba preşedintelui Băsescu.
Ar fi interesant de văzut cât de mult s-a investit, de pildă, în calificarea şi prefecţionarea propriilor salariaţi ca să nu mai vorbim despre cât de multe obligaţii fiscale (mai ales acelea pentru şomaj sau asigurări medicale) de care se plâng acum au plătit în ultimii cinci ani. Pentru a se apăra de asemenea curiozitate, limbajul corporatist a reuşit să imprime ideea că orice interes pentru dimensiunea concentraţionară a locurilor de muncă este de natură socialistă aşadar cei care emit asemenea judecăţi trebuie stigmatizaţi. Pe de altă parte, guvernul este, de mai multă vreme, într-o complicitate şmecherească cu aceste firme, fie ştergându-le datorii la plăţile sociale, fie dându-le împrumuturi şi finanţând afaceri care ar trebui, în orice economie, să se susţină singure, mai ales când sunt private. Nu se mai poate uita la salariaţi decât printre microfoanele de la tribune de unde emite panseuri naţionalist-economice şi promisiuni de imortalitate la locul de muncă.
Probabil gândindu-se la toate acestea, Traian Băsescu a decis că e momentul să-şi îngrijească singur grădina. A dat poruncă să i se rezerve un câmp de câteva sute de hectare să aibă unde-şi consuma energia după ce va ieşi la pensie. Să nu piardă bunul obicei al săpatul. Că nu e nicio ruşine să munceşti cot la cot cu tinerele tale fete pe bani cinstiţi, să te bucuri de fructele pământului. Fata mai mare prezidenţială a cumpărat nişte teren agricol, nu mult, o palmă de pământ măsurată pe harta cadastrală. A dat un preţ bun că nu era de la ea. Băncile, de care se plâng investitorii cu mic cu mare că sunt zgârcite, o iubesc şi au încredere în solvabilitatea ei. Ştiu că e un mare investitor. Şi cum de n-ar fi când îşi câştigă salariul minim pe următorii o sută de ani dintr-o simplă semnătură pe o tranzacţie notarială. Dacă ne-am lua după cifra de afaceri a biroului ei notarial economia României duduie. Sau oricum este pe vârful potenţialului.
Chiar dacă banii n-au miros, pământul are, şi guvernul simte că fertilizatorii preşedintelui miros a fraudă. Sau cel puţin aşa crede premierul Ponta, care a trimis o echipă a Ministerului agriculturii să vadă prin ce vrăji a ajuns terenul cu pricina să-şi schimbe proprietarul. Nu vor descoperi, probabil, nimic pentru că afacerea a fost făcută în plin război politic. Iar Traian Băsescu n-ar risca prea mult cu jalnicii juveţi politici pe care-i ţine în mânecă. Cel mult să se victimizeze acuzându-i pe adversarii politici că-l distribuie în scenarii de trădare naţională. Şi, la flăcările scandalului, să se pregătească pentru iarna catastrofală anunţată de guvern.
