Nascuta la 21 noiembrie 1975 in satul Larga, Briceni. Studii liceale la Lipcani, universitare la Facultatea de Filologie a Universitatii „A. Russo” din Balti, doctorale finisate la Institutul de Filologie si apoi la Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Stiinte a Moldovei. Tema tezei de doctorat ce urmeaza a o sustine in curind este „Dramaturgia anilor’90 in contextul postmodernismului”. Membra a Uniunii Teatrale din Republica Moldova si a Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru. Unul din fondatorii, alaturi de Sava Cebotari si Dumitru Crudu, ai Centrului de Dramaturgie Contemporana din Chisinau. Participa la multiple conferinte si festivaluri teatrale nationale si internationale, publica articole in revistele: Viata Basarabiei, Limba romana, Arta, Teatru, TeatruAzi (Romania), Apsaros (Georgia), TheatreCultures (Grecia) etc. In prezent, e cercetator stiintific la Sectorul Teatrologie al IPC al ASM si lector la AMTAP.
Luni, 11.11.2013… Ce coincidenţă!?
E ziua a unsprezecea a lunii a unsprezecea a unui an de ale cărui zeci unora le e frică... În această săptămână, eu am de luptat cu alte fobii… Exact cu 11 ani în urmă am început să scriu primul meu jurnal personal în format electronic din momentul când viitorul meu soţ revenise în patria sa… Iar acum, întâia oară în aceşti ani frumoşi de căsătorie, soţul e plecat din ţară pentru o lună… Astfel, mi-i frică să mă gândesc ce-mi va aduce această săptămână: tinereţe fără tristeţe şi viaţă fără… de rutină?
Dimineaţa începe cu două deşteptătoare (a treia era la mobilul soţului) şi se finisează cu cravata la gâtul de tânăr gimnast al lui Alan şi cu fundiţe în părul de Cosânzeană al Daliei. Demult îşi doresc să meargă singuri la şcoală şi, spre surprinderea mea, astăzi le permit, cu condiţia că eu îi sun când ei ajung în staţia de troleibuze, iar ei mă sună când intră în liceul „Gh. Asachi”… De ce le impun condiţii? De ce se grăbesc să devină maturi? Al cui e examenul de responsabilitate?
Azi, cafeaua cu lapte pare mai amară ca niciodată din deceniul de când o beau fără zahăr. O îndulceşte realitatea că, e suficient doar să mă gândesc, şi mă telefonează mama de la Larga… E untul zilnic de pe pâinea mea matinală care nu aş vrea să se termine vreodată!
Agenda mea de luni e atât de aglomerată, încât trebuie să trec şi peste frica de a nu uita să fac ceva…
Mai întâi trebuie să merg la Uniunea Teatrală din Moldova la o întâlnire cu Preşedintele Sandu Grecu. Vreau să-l felicit sincer cu ocazia realegerii în funcţie şi să-l anunţ despre încheierea activităţii Centrului de Dramaturgie Contemporană la Casa Actorului. Nu voi vorbi cu el decât în după-amiaza acestei zile…
În culoare şi anticameră îl aşteaptă un grup de tineri oameni de teatru dornici de a fi admişi la filiala autohtonă a şcolii „Centrului Vs. Meyerhold” din Moscova. Printre celelalte feţe cunoscute, doar pe actriţele şi regizoarele Ina Surdu şi Steluţa Lupan le surprind citind… Îmi amintesc imediat şi eu de cartea care îmi încălzeşte de două zile nu doar geanta, ci şi sufletul. Cum în ultima vreme citesc multe cărţi de teorie sau de dramaturgie, îmi lipseşte plăcerea lecturii unor romane, lista celor necitite încă mărindu-se în progresie geometrică… Astfel, la uşa anticamerei, încep să citesc primele pagini ale romanului La porţile moscheii de Kader Abdolah … Dar…
Mi-i frică să nu întârzii la prelegerile de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, fericită că mai sunt câţiva studenţi pentru care merită să vin la facultate. Împreună cu viitorii actori, scenografi şi teatrologi re-descoperim modalităţile de analiză a acţiunii unei piese, inclusiv şi după metoda lui Stanislavski, căutăm cauzele şi efectele distanţării brechtiene. Teorii, metode, sisteme…
Merg spre liceu pe jos şi aleg mereu o altă linie curbă a traiectoriei mele prin cartierele centrului capitalei. E încă toamnă…
Seara, nimic deosebit parcă: învăţăm cu Alan litere, cifre şi poezia despre prietenul monstru al unui om de ştiinţă şi scriem cu Dalia verbe, proverbe şi o compunere despre Lumea Muncii unde rege e Bondarul. Iar punctul culminant al zilei, urmat de un deznodământ neaşteptat chiar şi pentru mine, a fost cina. La un gest de neatenţie al Daliei, Alan i-a replicat că ea nu cunoaşte bunele maniere, cu atât mai mult că nu are ca şi el un cod de conduită pe care l-a primit în primele zile de şcoală. Fără să mă implic deloc, am curăţat vasele pe fundalul unui spectacol extraordinar: Dalia l-a invitat pe Alan în odaie, a scos o carte despre bunele maniere şi a început să citească din ea. Câtă satisfacţie mi-a adus… spălarea vaselor!
Marţi, 12.11.2013… Ce De Ce!?
Toată ziua refuz să mă gândesc la această seară…Timp de un an şi ceva, în fiecare marţi, mergeam la spectacolele-lectură organizate de Centrul de Dramaturgie Contemporană (CDC), pe care l-am înfiinţat alături de Sava Cebotari şi Dumitru Crudu… Acum, împreună cu echipa, am hotărât că trebuie să închidem centrul pentru a nu ne repeta, pentru a găsi formule noi, pentru a progresa….
Astăzi, va fi ultima lectură…
Până atunci, îmi amân ritualul cafelei cu porția de voce blândă a mamei. Înainte de a ajunge la serviciu, adică la sectorul Teatrologie al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, mă grăbesc la un magazin de flori. Cumpăr un ghiveci cu crizanteme pe care aş dori să le dăruiesc tuturor femeilor dragi mie, omagiate în luna noiembrie: Ana-Maria Plămădeală, Mariana Elina, Ana Ghilaş. Pe drum chiar îmi amintesc faptul că în cariera mea am fost susţinută de trei ursitoare: Maria Şleahtiţchi, profesoara care m-a condiţionat să scriu despre teatru; Larisa Turea, cea care m-a iniţiat în mediul criticii de teatru internaţionale şi Ana-Maria Plămădeală, promotoarea mea în domeniul cercetării ştiinţifice. Ei îi ofer crizantemele reale şi regret că celorlalte le pot trimite doar flori virtuale.
Ziua îmi pare uimitor de scurtă… Copiii vor să meargă cu mine la Clubul 513 unde are loc lectura piesei dramaturgului rus Liubov Strijac Ghetele. Atmosfera, regia, interpretarea îmi dau senzaţia că, asemeni eroilor textului, suntem într-o discotecă unde muzica nu e deloc proastă, ci dimpotrivă – piesa se înscrie perfect în tiparele şi legile teatrului postdramatic. E o dramă a unor tineri care nu vor să se maturizeze, dar îşi pun întrebări, caută ceva, îşi / ne vorbesc despre aceasta. E o piesă despre traseul iniţiatic al generaţiei emo, al unor adolescenţi în căutarea de sine... Chiar dacă alţii îi numesc o generaţie a internetului, a societăţii de consum, a crizei valorilor, ei se autodefinesc drept o generaţie a… fricii, a terorii, a angoaselor…
Cu această piesă despre, cu şi pentru cei veşnic tineri Centrul de Dramaturgie Contemporană (CDC) îşi încheie prima etapă în activitatea sa. Le mulțumesc membrilor echipei şi îi rog pe fiecare să numească printr-un cuvânt însemnătatea CDC-ului în viaţa lor: provocare pentru Sava Cebotari; dialog pentru Ina Surdu; curaj pentru Mariana Starciuc; extraordinar! pentru Ion Coşeru; Verbarium pentru Oxana Buga; muncă pentru Rusanda Curca; viitor pentru Steluţa Lupan; experienţă pentru Diana Stamate şi Irina Iachim; şcoală pentru Daniela Herţa. Pentru mine, CDC-ul a însemnat echipă, de aceea cred că astăzi nu punem „punct”, ci „trei puncte”, căci ca şi în matematică, punctul nu înseamnă doar finisarea unei linii, ci şi începutul alteia… Or, Clubul 513 are reputaţia de a fi născut mai multe iniţiative teatrale…
Noaptea târziu: jurnalul, lecturi şi… Internetul!? Frica de a nu recepţiona la timp un mesaj, de a nu pierde o ofertă, de a nu răspunde nevoii de ajutor a unui prieten sau…???
Miercuri, 13.11.2013… Ce ciudat!?
Dimineaţa am o ciudată senzaţie de libertate sau de eliberare, ce mă înaripează parcă, în pofida unei stranii dureri de cap... Minus cafea şi minus sunetul mamei, plus liceu şi plus AMTAP… Astăzi, la Teoria dramei, vorbim cu studenţii, în termeni mai puţin filozofici, dar mai mult teatrali, despre cronotop şi desigur despre o regulă - a celor trei unităţi de timp, loc şi acţiune. Nu mi-e frică de regulile pe care ni le impun alţii, ci de cele pe care ni le impunem noi înşine…
Reuşesc să mă întâlnesc cu o colegă pentru a-i transmite Legitimaţia de membru al Asociației Internaţionale a Criticilor de Teatru din care facem parte. Mă bucur că încep să îndeplinesc misiunea Preşedintelui Secţiei Locale a AICT-ului, dna Larisa Turea, şi că va trebui s-o finisez prin a-i înmâna legitimaţia şi dnei Valentina Tăzlăuanu. Or, „Lumea după Hamlet” suntem si noi…
Drumul spre liceu mi-l conduc şi prin Grădina Publică, unde simt mirosul toamnei plecând şi al iernii venind… Ca şi Dalia în clasa întâi, în drumul spre casă Alan adoarme zilnic în troleibuz. Astfel, avem posibilitatea să vorbim cu Dalia ca între femei, moment în care iarăşi se declanşează un orologiu la Larga – ne sună bunica…
E aproape unica zi când ajung acasă la amiază şi mie-a teamă că nu voi şti nu cu ce să-mi umplu timpul, ci cum să-l utilizez eficient şi plăcut…
Discuţii cu copiii despre şcoală: întâmplări şi vise, realizări şi dezamăgiri, întrebări şi răspunsuri. Dalia mă convinge că nu poate să accepte ideea că mama nu va mai pleca în fiecare seară de marţi la lecturi…
Zeama pe care o pregătesc este fiartă din adunarea şi scăderea a 5 cartofi, din măsurarea cu morcovi a lungimii unei poeziei, din efectul tăierii cepei la primele lecturi din clasa I, din gustarea literei „T” fără tata… Copiii se grăbesc să-mi spună că mănâncă primul borş făcut de mine ce are gust ca cel pregătit de mama Nina. Conştientizez cu greu semnificaţia complimentului pe care mi l-au făcut, mama mea fiind o gospodină extraordinară. Sigur că mă grăbesc s-o sun eu şi să mă laud… Dar, când ni s-a întâmplat vreodată să ne bucurăm prea mult de ceva? Aflu de la mama şi veşti triste…
Încerc să mă reconciliez finisând formularea întrebărilor pentru un interviu cu un actor basarabean de la Iaşi. Nu-mi reuşeşte, însă, mobilizarea pentru lucrul la un proiect moldo-german pentru care trebuie să citesc mai multe piese din dramaturgia contemporană germană şi să re-citesc Urâtul de Marius von Mayenburg.
Starea inexplicabilă de dimineaţă o înţeleg abia atunci când redeschid romanul pe care mi l-a dat doamna cu crizanteme… Fără nici o remuşcare, reîncep lectura cărţii…
Joi, 14.11.2013… Ce bizar!?
Paradoxal, dar mă simt foarte bine la AŞM, unde astăzi, pe lângă dările de seamă anuale, reuşim să discutăm şi despre premierele teatrelor din Chişinău… După ce pleacă toţi colegii, rămân ca de obicei în birou să pregătesc anuarul „Arta” al cărui secretar-responsabil sunt. Îmi place să lucrez la această revistă… şi să privesc seara, de la ultimul etaj al AŞM-ului, „oraşul furnicar…”.
În fiecare marţi, joi şi vineri, merg să-mi iau copiii de la activităţile lor extraşcolare: pe Alan din Sala de Gimnastică a Institutului Sportiv şi pe Dalia din Clasa Coregrafică a Şcolii de Arte „V. Poleacov”. Astăzi, ajungem acasă mai târziu decât finii noştri, care ne-au avertizat că vin de la ţară…
Pregătire pentru ziua de mâine…
Seara, după finisarea temelor, colorez cu Alan ultima pagină a unei cărţi cu exerciţii suplimentare la matematică. Mda, nu am colorat demult şi mă gândesc ce bine ar fi să existe cărţi de colorat şi pentru maturi…
Pentru mine, a 25-ea oră din zi, începe atunci când toată casa adoarme, atunci când timpul îmi aparţine doar mie, atunci când citesc, scriu, meditez etc. Astăzi această oră am dedicat-o discuţiei cu soţul prin internet… Îi povestesc primele impresii despre roman… şi descoperim că am locuit şi noi în două case asemănătoare celei din roman, case ce aveau un perete comun cu o moschee, iar imamii erau verişorii lui. Ne-am amintit de munţii nu prea înalţi, de livezile de măslini plantate în solul pietros, de acele case sculptate în stâncă din Siria inainte de razboi…
Vineri, 15.11.2013… „Ce bizar, ce ciudat, ce coincidenţă…”.
Astăzi, dimineaţa îi însoţesc pe părinţii finilor noştri în locul care mi-a creat o adevărată fobie acum 2 ani, când a plecat tata…
Apoi, la o conferinţă AMTAP, dedicată memoriei muzicologului Vladimir Axionov, prezint comunicarea „Criticul de artă (post)modern – mit sau realitate?”, inspirata de genericul Colocviului internaţional „Criticul / critica de teatru – dispariţie sau transformare?” din cadrul Festivalului Naţional de Teatru FNT-2013 din Bucureşti la care am asistat. Nu am participat demult sau poate niciodata la un simpozion unde sa se evoce fara fatarnicie si ipocrizie, dar cu pietate si respect necontrafacut o personalitate care si-a trait viata fara jumatati de masura.
Pe parcurusul intregii saptamini, în orice moment liber, reveneam la lectura romanului La porțile moscheii… pentru că e despre lumea omului pe care îl iubesc, pentru că e un pas spre visul meu de a studia cândva istoria religiilor, pentru că vreau şi eu să deschid nişte porţi…
Unde sa incapa toate gindurile din aceste zile?
Deci, a fost sau nu o săptămână obişnuită? Nu ştiu, dar pina azi mi-a fost frică să redeschid acel prim jurnal căruia îi pusesem o parolă de acces pe care nu am uitat-o... Emoţionată, culeg codul şi încep să recitesc cele 3 părţi: „Jurnalul unui „eu” în oglindă” despre solitudine, „Jurnalul unei mame în clasa zero” despre prima graviditate şi „Jurnalul unei mame în clasa întâi” despre descoperirile maternităţii… Câte fobii învinse!!!
Descopăr în jurnalul vechi un citat din Aureliu Busuioc pe care l-am transcris acolo cu multi ani in urma: „Banal, dar adevărat: oamenii trebuie examinaţi dinăuntru; când încep confesiunile, oamenii pot fi cunoscuţi doar dinafară”.
Deci, în această săptămână, lupta mea împotriva rutinei a fost… frica?
În weekend vreau să merg cu Dalia şi Alan la teatru şi la Grădina Botanică, poate o mai apucăm pe Toamnă de rochie…
Mi-au rămas încă o săptămână şi doar doi paşi până la o vârstă rotundă când poţi declara că… totul abia începe. Iar de acest lucru nu-mi mai este frică…
