Şi iată că a trecut aproape o lună de la scumpirea cu 26% a călătoriilor interurbane de pasageri! Pînă la 1 noiembrie, ca să ajungem la Soroca, plăteam 60 de lei, acum plătim tocmai 75 de lei! E o majorare simţitoare pentru multă lume, preţul nou i-a întristat pe oamenii nevoiaşi. Dar în afară de preţ s-a mai modificat ceva?
Mărturisesc, stimaţi ascultători, că sînt de o naivitate incurabilă şi, în adîncul sufletului, mai păstram un crîmpei de încredere că noile preţuri vor însemna mai mult confort pentru pasageri. Cu această zdreanţă de încredere am urcat deunăzi în microbuzul care pleca la Otaci. Ei bine, spre sfîrşitul călătoriei nu mai rămăsese nimic nici din zdreanţa asta de convingere.
Am călătorit ca şi mai înainte. Nimic nu s-a schimbat. Ca şi mai înainte, şoferul a adunat de pe marginea şoselei mai mulţi indivizi, bucşind bine microbuzul. Am mers o vreme într-o îmbulzeală sufocantă. Repet, preţul biletului a săltat de la 60 la 75 de lei, pe cînd apucăturile au rămas aceleaşi. Şi am suficiente motive să cred că şi alţi şoferi ai tranziţiei n-au renunţat la acest obicei.
Eu, de fapt, am o întrebare pentru toate instituţiile şi organizaţiile care prestează servicii de transport interurban. Cît, în definitiv, trebuie să coste biletul pînă la oraşul cu cetate ca şoferul să nu mai umple microbuzul cu oameni de pe marginea drumului? Cît trebuie să fie preţul ca să călătorim confortabil: 100 de lei, 150 de lei sau poate 200 de lei? Şi dacă va costa 200 de lei, microbuzele nu vor mai merge bucşite cu oameni? Mă tem că în spaţiul tranziţiei interminabile nu putem avea nici o siguranţă.
