Maria Pilchin s-a născut la 26 ianuarie 1982. A absolvit Facultatea de Litere, USM (2004) şi Facultatea de Business şi Administrarea afacerilor ASEM, specialitatea Marketing şi Logistică (2012). În prezent e lector universitar la USM şi cercetător ştiinţific la Academia de Ştiinţe din Moldova. Semnează diferite eseuri literare, cronici şi prezentări de carte. E autoarea a trei manuale de liceu, a unui suport didactic pentru studenţi şi a două cărţi de critică literară. Premianta mai multor concursuri literare din Republica Moldova şi România. Are un fiu de 3 ani, familia o inspiră să facă literatură şi cultură.
Luni
Azi am ore la facultate. În 3 ore parcurg drumul literelor de la Homer la Heine. Discut în pauză cu un student de la primul curs despre manuscrisul unui roman pe care mi l-a dat pentru a-mi cere părerea. Discutăm despre literatură, verosimilitate şi dacă are sens să facem literatură. Mă bucură acest tânăr. Mai ales că nu e dintre tocilarii cuminţi. Cobor pe Puşkin la vale. Observ oraşul, oamenii. E frig... Un frig cehovian. Seara constat că mi-am pierdut vocea. Râd în sinea mea: Unii îşi pierd umbra, eu glasul şi asta fără vreo pactizare. Pe net citesc un fragment din cartea lui Zygmunt Bauman „Modernitatea şi Holocaustul”, citesc despre homo sacer, fiinţa de sacrificat în holocaust. Gânduri şi dureri de gât.
Marţi
Ne trezim cu Mihai. El nu merge la grădiniţă, aşa cum şi el iarăşi a răcit. Ne consumăm dimineaţa în prepararea unei supe. E o plăcere, o filosofie adevărată gastronomia – una organoleptică şi cromatică. Mihu e adjutantul meu, mai bine zis, observatorul. Ivan vine la masă, eu plec la Academia de Ştiinţe unde sunt cercetător. Discutăm cu nişte colege despre noul regulament de redactare a unei teze de doctorat şi îi dau dreptate lui Horia-Roman Patapievici care scrie în „Omul recent” că a fi modern presupune permanenta modernizare. Mă gândesc şi la noul cod al educaţiei. Totul e nou în ţara mea, e recent, mă gândesc la Vilnius. Vechi ne sunt gropile din drumuri şi neadevărurile promovate de noul Ev (Mass-)Mediu.
Seara mă sună de la Publika TV să mă invite la o emisiune. Cu vocea mea de contrabas îi zic că nu pot, că mi-am pierdut vocea. Înainte de culcare scriu la acest jurnal şi sper ca până vineri să-mi regăsesc performanţele vocale. În căutarea glasului pierdut, adorm.
Miercuri
Tot mai mult gândesc la tradiţie ca ceva de care ne-am depărtat. Îmi amintesc de merele coapte care le făcea mama în copilărie şi fac şi eu mere coapte, cu nuci şi cu zahăr tos. Mă uimeşte această prezenţă gastronomică în acest jurnal şi înţeleg că ceva se schimbă în lume, mai bine zis în mine. Zece ani în urmă aş fi râs dadaist la un astfel de subiect.
Astăzi m-am întrebat dacă aş vrea să schimb ceva în viaţa mea. Da! Să scot din ea vanitatea, graba şi oamenii zgomotoşi. Scriu şi mă gândesc la vocea mea pierdută.
Joi
De dimineaţă o vreme mai însorită. La amiază merg la Academia de Ştiinţe pentru a-mi prezenta raportul de activitate. Discuţii cu ceilalţi colegi despre literatura contemporană şi despre necesitatea de a o promova. Polemizăm. Îmi place atmosfera. Aşa se nasc ideile bune. Merg la un ceai cu o colegă. Iarăşi discuţii literare. Împreună ajungem la o lansare de carte la Librăria din Centru.
O zi plină de literatură. Literatura ca un stil de viaţă. Viaţa ca un stil literar. Stilul unul vital, cred, ca să duc jocul până la capăt. Răguşeala persistă. Urmăresc evenimentele de la Vilnius. Am acea senzaţie din copilărie în aşteptarea moşului. Nu că aş crede în poveşti, ci pentru că fiecare om are dreptul la visare. Totuşi am anumite aşteptări şi e firesc să le am. Mergem spre vest din est. Oare e posibilă această mutare spaţială? O mişcare spaţială in mente, cred că da, căci şi Europa tot din Asia a venit, răpită de Zeus. E nevoie oare mereu de vreun rapt? E posibil oare benevol şi nesilit de nimeni?!
Un fapt e cert e şi o poveste politică toată integrarea aceasta, iar politicul e ca şi crenvurştii, nu ai mânca, dacă ai şti ce se pune în ele...
Vineri
Azi Mihu merge la grădiniţă. Vocea parcă a revenit. Vox populi... Mergem la grădiniţă şi iată-mă aici, citind acest jurnal. Aşa îmi trec zilele, săptămânile şi anii. Citeam undeva că spiritul Europei ţine de timp, cel al Asiei de spaţiu. A învinge timpul e un deziderat vestic. Unul ce mă tentează, dar îmi aminteşte şi de Heraclit cu râul lui irepetabil. Dar viaţa mea interriverană altă soluţie nu îmi lasă, aşa că, sărind peste apa antică, încerc să îmi depăşesc propriile râuri-graniţe de ţară...
