Acest Petre Cenuşă, soţul ei, văzând că soţia lui s-a îndepărtat tot mai mult şi mai mult de dânsul, s-a răcit, dar o fi simţit el că ea are pe cineva, pe un oarecare bărbat, şi s-o fi gândit că e acela primul, pentru că pentru dânsul era singurul adversar, acela, primul, pe care el îl ştia. A continuat să bea crâncen şi văzând că nu numai soţia dar şi copiii se distanţează de el, influenţaţi fiind de mama lor, mergând el cu camionul lui spre o localitate din nordul republicii, pe la Bălţi, poate mai departe, acest şofer, fiind în stare de ebrietate la volan, sau special s-a oprit şi s-a îmbătat undeva, la pornire fiind treaz, după cum s-a constatat după accident, la un moment dat, pe marginea unei prăpastii, a zburat cu tot cu camion-camion macara – în prăpastie şi şi-a pierdut viaţa. Acolo, nu s-a ştiut câteva zile, după aceea s-a aflat… Şi femeia aceasta a început să umble, să caute pe la miliţia rutieră să vadă… Şi ţin minte că mi-a relatat următorul detaliu: s-a dus să vadă unde sânt actele lui de deces, ca să obţină certificatul de deces ca să-l poată înmormânta. S-a dus numai a doua sau a treia zi, dar acolo, la secţia respectivă de miliţie, era un vraf întreg de accidentaţi şi oameni morţi. Piereau unul după altul în accidente rutiere – accidente de automobil! Zicea: „Aşa mulţi! Numai într-o singură zi erau peste zece! Sau chiar mai mulţi! Multe accidente şi nu puteau să găsească actele lui. …În sfârşit ea şi-a înmormântat soţul şi, de-a mirării! că nu s-a simţit ea atât de… atât de şocată de această întâmplare, că, atunci când ne întâlneam – şi eu am continuat… nu ştiu de ce am continuat relaţiile cu ea? – ea aproape că nici nu-şi aducea aminte de fostul ei soţ. L-a îngropat – şi l-a uitat! A continuat să întreţină relaţii cu mine şi să se întâlnească… Şi eu am continuat relaţiile mele cu ea… şi să mă întâlnesc cu ea. Ţin minte că o dată eram, noaptea, la ea în casă, avea două camere, copiii în partea lor… Eu eram sub plapumă, cu dânsa, ea la un moment dat a ieşit, poate la toaletă, un copil de-al ei, o fiică mică de vreo opt ani, s-a şupurit în odaia noastră şi, ştiind că eu sânt acolo, a venit, a băgat mâinile sub plapumă, mi-a găsit capul şi mi-a mângâiat părul. După care a fugit rapid, să nu cumva să vină s-o surprindă mamă-sa! Probabil, acel copil şi-o fi imaginat că eu sânt tatăl ei. Sau că eu sunt… eu sunt viitorul ei tată. Foarte mult vroiau ei să aibă tată! Avea şi o fiică mai mare; m-a întâlnit pe stradă şi a vorbit cu mine, ca şi cum m-ar fi cunoscut de când lumea… Pentru că eu mai apăream pe la televizor, prin presă, mai vorbeam la radio… Şi copiii ştiau că, iată, maică lor, are relaţii cu persoana cutare.
Dar ceea ce e mai curios, ce e mai trist este că eu am început să merg la ea tot mai rar, - aveam problemele mele – la această femeie şi… La un moment dat aflu următorul lucru din chiar gura acestei femei ea ştiind că nu are şanse prea multe pentru refacerea familiei ei şi… A revenit la primul ei bărbat. La prima ei dragoste. La băiatul acela… acela pe care l-a respins ea atunci, acela care îi făcea curte, care ţinea la ea, acela care îi hotărâse ca ea să ţină seama de hotărârile şi dorinţele lui, care a vrut s-o domine, şi ea l-a respins şi l-a luat pe acesta, mai blând şi mai moale la caracter… Ea, când acesta a decedat, a revenit la acela şi a început să-l caute, l-a găsit. Şi unde l-a găsit? L-a găsit în puşcărie! El făcea puşcărie. Era la puşcărie. Ea s-a dus în vizită la el, şi odată, când ne-am întâlnit şi ne-am văzut, ea îmi povesteşte că acuma la puşcărie există o aşa regulă că o dată la câteva luni, puşcăriaşul/deţinutul are dreptul să primească vizite, i se dă o cameră şi acolo poate să vină soţia, iubita, sora şi poate să stea câteva zile în camera aceea şi să petreacă. Ca şi cum ar fi la libertate. Desigur, că nu e la libertate căci sunt păziţi acolo de santinele. Asta ca să nu uite el gustul libertăţii, să nu-şi piardă chipul uman fiind în izolare… Şi ea s-a dus la acest al ei prim iubit şi a stat în vizită la el şi mai mult ca probabil au avut relaţii intime. Ea era femei voinică, femeie zdravănă, femeie întreagă… Şi atunci eu am înţeles că… Doamne, Doamne! În ce situaţie… în ce daravelă am încăput?! Şi ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat că, iată, cu… concursul meu, cu participarea mea a murit un om! Că acest om el singur şi-a curmat zilele! Că el a lăsat în urma lui trei copii orfani! Şi iată, eu… eu… de ce? de ce? de ce am eu asta? Pentru ce am făcut eu asta? De ce trebuia să mă implic în toată tragedia aceasta? Şi ce este omul? Şi de ce oare trebuie să se întâmple aşa ca, fără să vrei, fără să ştii, fără vreun gând ascuns te faci vinovat de moartea unui om?!
OMUL CU CAGULĂ N1: Asta o spui d-ta acuma, dar atunci?! Ţi-ai pus vreodată întrebarea: de ce? de ce trebuie să mă las… dus, .. las… prins de această… nenorocire? de acest… vârtej… de acest…
EU: Da, m-am gândit şi nu o singură dată am recapitulat şi am analizat şi mi-am dat seama că am fost orbit…orbit de propriile instincte, de propriile pofte şi că nu am avut puterea necesară de a mă sustrage, de a mă duce… Am fost… am fost orbit, dar şi…
OMUL CU CAGULĂ N2: Recunoaşte, domnule, că nu doar de instincte ai fost dus, ci şi de curiozitate, de setea de a cunoaşte, de a pătrunde în adâncurile vieţii, a întunericului vieţii, a omului, a existenţei omului..
EU: Da, au fost… Ambele au fost motivele şi imboldurile şi motivaţiile. Pe de-o parte ţipătul cărnii mă împingea pentru că nu eram în stare să-mi domin poftele neavând viaţă normală în familie, pe de altă parte eram curios să cunosc mediul acesta al oamenilor de la oraş, al oamenilor muncitori cum se spunea pe atunci – să văd, să cunosc… clasa muncitoare, nu doar pe acea a intelectualităţii… Eram curios de a prinde, de a înţelege, de a pătrunde… Probabil, nu era doar curiozitate, ci un fel de curiozitate inconştientă care mă atrăgea şi mă ducea în vârtejul acela…
OMUL CU CAGULĂ N3: Deci, în concluzie s-ar putea spune că ţi-ai satisfăcut instinctele cele mai elementare – de a poseda o femeie, şi 2: ţi-ai satisfăcut cea de-a doua necesitate, - de a cunoaşte un mediu, o zonă a existenţei umane, a societăţii… un segment al societăţii şi pentru aceasta, fără să-ţi dai seama sau, poate, ţi-ai dat seama, dar a fost târziu…
EU: Da, mi-am dat seama, am analizat, dar deacuma era târziu – omul… omul se prăpădise şi eu mă făcusem vinovat… de tragedia lui şi a… familiei lui… Eu, bărbat care trebuia să fi fost mai presus decât femeia aceea, cu mintea ei, cu nivelul ei intelectual şi de cunoştinţe şi, dacă vreţi să vă spun sincer, eu, când am înţeles ce s-a întâmplat, mi-am dat seama că nu am fost decât un instrument… un instrument al răfuielii acestei femei cu cei doi bărbaţi, iar eu, la un moment dat, i-am servit drept unealtă pentru a-l elimina pe unul şi a se duce la celălalt… Asta m-a umplut de atâta scârbă şi de atâta… de atâta dezgust încât mi-am zis: „Vai! Ce mârşavă fiinţă este pe lumea asta omul! Dar şi mai mârşavă fiinţă pe lumea asta este femeia!” dacă o luăm în accepţia: om-bărbat şi femeie-femelă. Şi mi s-a făcut scârbă, mi-a displăcut la culme întreaga viaţă, mai ales că acea femeie avea un fel al ei de a face dragoste… Ţin minte că o dată mi-a spus următoarele lucruri, făcând mişcări active în timpul actului sexual… Zicea aşa: „ Femeia trebuie să-l ajute pe bărbat… Femeia trebuie să-l ajute pe bărbat… Femeia trebuie să-l ajute pe bărbat”…
Ceea ce însemna că îşi mişca în sus şi-n părţi fundul, în timp ce eu o lucram de deasupra… Sau, altă dată zice: „La soţia matale (şi-i zicea pe nume) o fi treaba sta mai strâmtă – ea a născut numai doi copii, dar a mea e mai largă – eu am născut trei copii… Dar al treilea copil, zice, nu puteam să-l nasc, nu putea să iasă şi mi-au făcut operaţie, mi-au tăiat… genitalele… jos… şi abia pe urmă s-au mai strâns”. Iată ce nivel avea această femeie. Dar, în fond, era o femeie curată, era o femeie serioasă, era o femeie care avea demnitatea ei, una aparte, şi care nu punea pe primul plan relaţiile noastre intime, ci mai mult discutam, vorbeam despre viaţă, despre noroc, despre atmosfera de familie, despre binele omenesc… Ceea ce era al ei era al ei… Şi mai ştiu că avea o piele negricioasă ea de felul ei fiind brunetă, negruţă… Da, şi încă un moment care ţine tot de relaţiile noastre. Neputând să ne întâlnim cum am fi vrut noi la oraş, ea şi-a luat o dată un concediu şi am mers în părţile ei, la Slobozia Mare şi am vizitat un alt sat, mai jos, la nişte rude de-ale ei unde am stat trei zile şi trei nopţi. Acolo ne-am permis toate cele în a ne iubi, aşa ca şi cum am fi fost soţ şi soţie, după care nu s-a mai întâmplat aşa ceva… La întoarcere am trecut pe la nişte rude, pe la un moş de-al ei la Slobozia Mare după care am revenit la Chişinău… Şi aveam atunci o căciulă – caschetă tip vânător de munte, cu vizieră în faţă, cu fundul înalt, din blană brumărie, şi stând o dată pe marginea şoselei şi aşteptând un transport de ocazie, dânsa s-a uitat la mine şi a spus următoarea vorbă: „Mă uit eu la mata şi… parcă ai fi un jandarm!” Doamne, ce expresie! „Parcă ai fi un jandarm!”Într-adevăr cascheta acea avea forma unei capele militare, aşa cum purtau şi jandarmii români. Eu pe urmă mi-am dat seama că ea avea dreptate: oare să fi avut eu în mine ceva de jandarm? care… Să-i fi ordonat oare eu ei? Sau asta n-a fost decât o observaţie de exterior? Mai venea ea pe la mine, pe la biroul unde lucram eu şi mai stăteam de vorbă. Îmi spune una alta când vedea că eu nu o mai caut. Eu aveam deacuma alte probleme şi tot alte dificultăţi… Şi tot aşa, tot aşa, încetul cu încetul s-a stins relaţia noastră… Da, dar înainte de asta încă, rămânând gravidă, ea a făcut un avort şi eu am fost în vizită la ea când stătea la spital, spitalul N3 se pare. Şi afară de asta, i-am mai făcut parte de o sumă de bani, pe care am sfătuit-o să-i pună la CEC, la un moment greu prinde bine un ban, în clipe de mare criză şi durere. În felul ăsta m-am manifestat în relaţia cu ea cu cele mai bizare şi cele mai urâte laturi ale mele, crezând că ele sânt cele mai frumoase şi luminoase.
Iată acest moment şi această moarte care rămâne pe conştiinţa mea este prima moarte din şirul celora pe care le-am comis eu. Nu în creaţia mea, nu la modul imaginar/ficţional ci în realitate! Şi de atâtea ori am recapitulat şi am ajuns la concluzia că: da, eu sunt acela care am cauzat moartea lui Petre Cenuşă; eu sânt acela care am cauzat moartea lui Petre Cenuşă. Eu sânt acela care am cauzat moartea lui Petre Cenuşă.
CEI TREI OAMENI CU CAGULE: Tu!-Tu!-Tu! Tu!-Tu!Tu! Tu! –Dumneata! Tu! – Dumneata! Dumneata ai cauzat moartea lui Petre Cenuşă! Tu1-Tu!-Tu! Dumneata! Dumneata ai lăsat trei copii orfani! Tu! Tu! Dumneata vei răspunde pentru această moarte! Tu!- Tu!Tu! Dumneata vei răspunde pentru această moarte! Tu! -Tu! -Tu! Dumneata vei răspunde pentru această moarte! Dumneata… Dumneata… Tu… Tu…
EU: Dar: ce? dar: De ce? Dar… Eu n-am făcut-o conştient… N-am făcut-o din voinţă… Eu pur şi simplu m-am lăsat antrenat în această întreagă tragedie…
OMUL CU CAGULĂ N 1: Nu contează… Nu contează intenţiile – contează faptele! Faptele care s-au produs. Şi faptele care s-au produs duc direct la concluzia că ai contribuit… Ai contribuit… Ai contribuit la moartea acestui biet om.
EU: Dar era alcoolizat… dar era în stare de ebrietate…. Dar era… Când s-a întâmplat accidentul, era băut… Şi concluzia poliţiei este că dacă nu ar fi fost băut, nu s-ar fi întâmplat accidentul.
OMUL CU CAGULA N 2 Da, dar dacă nu s-ar fi întâmplat atunci, s-ar fi întâmplat altă dată. Dacă nu ar fi survenit accidentul, s-ar fi întâmplat altceva. Dar de unde ştii că anume a oprit la acel bufet, unde se spune că a oprit, şi a luat o sticlă de rachiu şi a băut-o toată acolo… Alţi şoferi au văzut ce-a făcut el acolo… El anume a golit acea sticlă – a turnat-o pe gât înt-însul ca să se ducă şi să moară şi să nu ştie şi să nu simtă durerea morţii. În felul ăsta… în felul ăsta el şi-a curmat zilele în mod conştient şi deloc nu a fost un simplu accident…
EU: Da, aşa a fost. Aşa a fost fixat în actele miliţiei rutiere. Că el a oprit la o cafenea de la şosea, a luat o sticlă de rachiu, a băut-o şi a pornit mai departe, complet beat, complet ameţit – a pornit să-şi caute moartea…
TOŢI CEI TREI CU CAGULE PE CAP: Tu! Tu! Tu l-ai împins pe Petre Cenuşă la moarte! - Tu! - Tu vei răspunde pentru moartea lui! Tu ai lăsat copiii orfani! Tu! - Tu! – Tu!
EU: dar eu de unul singur n-aş fi putut să fac această crimă. Eu nu aş fi putut să comit această crimă dacă nu era femeia…
OMUL CU CAGULĂ N 1: Femeia … Femeia… Totdeauna femeia… femeia e de vină… Dar bărbatul de ce se numeşte bărbat? Vezi: nu a murit femeia ci a murit bărbatul!
EU: Da… Şi apoi cazul acesta este atât e complicat şi atât de încâlcit încât nici nu ştiu ce să cred. Cu toate acestea recunosc: Eu sunt vinovat de moartea acestui om. Eu… Eu… Eu…Dar mă uit la acele orologiului şi văd că nu s-au mişcat nici înainte nici înapoi. Cum am venit, cum le-am văzut, tot acolo la ora 11 au rămas!? Ce e asta? Ce înseamnă asta? Ce: S-a oprit timpul în loc?
OMUL CU CAGULĂ N 2: pentru d-ta s-a oprit în loc. Pentru că mai avem de analizat celelalte trei morţi. Şi atunci vom vedea dacă va porni ceasul.
EU: Şi văd că au îngheţat acele pe loc.
OMUL CU CAGULĂ N 3: Să nu te miri d-ta că au înţepenit acele, să te miri că laţul de pe gâtul d-tale încă nu s-a strâns. Pentru că de data asta ai fost oarecum sincer, ai spus adevărul. Să vedem mai departe cum ai să procedezi şi ce-ai să faci; ai să spui adevărul?
EU: Da. Am să spun.
OMUL CU CAGULĂ N 1: În cazul când ai să deviezi de la adevăr, ai să încerci să trişezi, să ştii că laţul acesta imediat se va strânge pe gâtul domniei tale. Ai să simţi imediat. De data asta ai fost sincer şi încă urmează să revenim la prima moarte pe care ai comis-o. Să punem unele accente. Dar în continuare vom vedea cum te vei comporta şi cum o vei ţine la cazul al doilea!
EU: Da. Cea de a doua moarte a fost a vărului meu Vasile… Vasile… Văru-meu Vasile… Doamne! Şi asta s-a întâmplat în… în… la o distanţă de aproape cincisprezece ani… aproape
cin”sprezece ani! Dar, dar începutul acelei întâmplări, al acelei istorii a fost tot prin anii aceia. A durat procesul zece ani… zece ani…
OMUL CU CAGULĂ N 2. Şi-n zece ani d-ta n-ai putut să-ţi dai seama cum se derulează lucrurile? Şi încotro înaintează ele? Că duc spre o tragedie?
EU: Nu. Nu. Nu mi-am dat seama… Nu mi-am dat seama… Abia mai târziu am fost în stare să pricep. Să pătrund ce s-a întâmplat în aceşti zece ani: între ’72 şi ’83, când s-a pierdut văru-meu Vasile, sărmanul Vasilică… Aceasta este cea de-a doua moarte pe care o am pe conştiinţă…
Am să încep cu… prin a mă referi la visele mele. Deci, visele: Eu, Vasile şi Casa Părinţilor Mei. Am plecat din sat la 19 ani şi, locuind la oraş, într-un alt mediu, continuam în visele mele să mă văd mereu, să mă visez mereu în sat. Şi asta a durat mai bine de douăzeci de ani.
Deci, mai mult decât vârsta trăită de la naştere până la plecarea din satul natal. Şi care era visul meu? Visul dominant al meu era următorul: Se făcea că sunt acasă. Se făcea că am venit acasă. Se făcea că m-am întors acasă. Şi iată – casa… Şi eu mă apropii de casă şi o văd… Într-un vis cu un perete dărâmat…În alt vis cu acoperişul abia ţinându-se pe pereţi… În al treilea vis nişte pâraie care veneau de sus,din deal, de pe uliţele din deal şi veneau şi… treceau pe sub casă… Şi eu văzând aceasta mă gândeam: cum, Doamne, de mai rezistă casa asta şi nu se surpă? Alteori pâraiele curgeau prin spatele casei, pe după colţ şi atunci, tot în vis, mă bucuram că o să rămână casa întreagă! Şi n-o să se dărâme! Deci, visul surpării casei mă obseda mereu. Dar iată şi alt aspect al visului cu casa. În spatele casei este un vecin, mai sus un alt vecin, şi iată, între vecinul acesta din spatele casei şi cel de mai sus, se arăta în visele mele ca un teritoriu de basm… Parcă era acolo o dumbravă, parcă era acolo o grădină, parcă era acolo un loc dintr-o junglă undeva… Ceea ce se putea asemăna cu piramidele din America Centrală, ale pieilor roşii, ale indienilor… În acea zonă parcă erau copaci înalţi, tropicali şi în inima acestor desişuri descopeream nişte palate vechi, uitate de lume, părăginite dar încă bine păstrate şi de o mare frumuseţe, cu ziduri albe, cu turnuri, cu foişoare, cu scări, cu ferestre largi, boltite… Doamne, aceste visuri îmi păreau ca o contrapondere la pericolul ce păştea casa mea natală!..
Această casa a mea, a părinţilor mei, în care am locuit eu de la 10 ani şi până la plecarea de la 19 ani, a fost centrul/axul lumii, centrul universului pentru mine… Dar-stai! De ce?.. De ce laţul se strânge pe gât? Mă sufoc… Nu mă strânge!
OMUL CU CAGULĂ N 1: Vezi dacă ai început-o de departe? Laţul singur îţi dă de ştire că nu trebuie să te lansezi în romantisme şi poetisme şi vise şi reverii, ci să vorbeşti direct, prin fapte.
EU: Da. Da. Am înţeles. Am înţeles. Aşa am să fac. Deci, sar peste multe amănunte, peste faptul că aceste vise ale mele erau o consecinţă a faptului că, casa mea, a părinţilor mei urma să fie distrusă de trei ori în existenţa ei şi graţie eforturilor unor oameni de bine şi a părinţilor mei şi apoi ale mele a rămas în picioare şi rezistă până astăzi… Această casă… Iar! Iar laţul mă strânge… Deci, trec… trec la mătuşă-mea, al cărei fiu mai mare s-a numit Vasile. Or, era nepotul meu de pe mătuşă… Nu: nepotul-verişorul meu! Fiul mătuşii mele Axinia care după căsătorie mulţi ani nu a avut copii, pe urmă au venit unul după altul: Vasile, Neculaie, Nina şi Serghei. Şi iată, crescând aceşti copii, s-a întâmplat să fie însuraţi, daţi la partea lor unul după altul. În perioada aceasta maică-mea s-a stins din viaţă după o boală grea, după aceea şi taică-meu ,iar mătuşă-mea – eu plecat la Chişinău, fiind unul la părinţi, fără fraţi/surori, mătuşă-mea a pus ochiul pe casa noastră/ pe casa mea şi… S-a gândit: ce bine-ar fi ca să-şi plaseze aici pe copii ei sau pe unul, cel puţin, din cei trei mai mari. O dată, o altă mătuşă de-a mea, Maria, mi-a spus: „Uite, ce-a zis Axinia: Iaca amu, o murit Vasile! Iaca amu am să pun eu mâna pe casa lui Andrii Ciocârlan!” Asta a fost vorba ei. ..Şi iată, s-a întâmplat aşa că, eu fiind la oraş, tatăl meu murind, casa rămânând singură, într-adevăr această mătuşă a vrut să-l plaseze acolo pe feciorul ei mai mare, Vasile, care se căsătorise şi deacuma avea copil. Aşa sau altfel, eu am făcut tot posibilul ca să rămână casa după mine. I-am oferit posibilitatea să locuiască în căsoaie, numai în casă – nu. Ca să nu pierd casa. Am dat după aceea celui de-al doilea fecior al mătuşei Axinia jumătate din teren, din locul de pe lângă casă să-şi construiască el cuibul lui. Era încă tatăl lui în viaţă… Iar cu Vasile… Iar laţul se strânge!
Iar cu Vasile a fost aşa.
Pe acest Vasile l-am cunoscut de mic-micuţ! În clasele mari aveam un aparat de fotografiat şi prin clasele a noua-a zecea fotografiam pe toate rudele mele şi ştiu că-l am şi pe el fotografiat când avea… şedea pe funduţ, cu cocoşelul afară, fără cămăşuţă şi cu un covrig mare între picioruşe… Îl ştiu pe acest Vasile, îl ştiam, mai bine zis, de pe atunci cum zice proverbul, când îi era puţulica ca acu şi coiţele ca macu… Şi iată, acest Vasile crescând, a fost plecat la armată… luat la armată, iar eu deacuma terminasem studiile şi lucram la oraş, lucram şi veneam în sat… Şi când s-a întors el de la armată, a venit cu anumite probleme de sănătate . Ţin minte că stăteam o dată de vorbă la părinţii lui, acolo şi el îmi tot spunea… Am reţinut următoarea vorbă a lui: „Iată, eu… eu tot timpul simt inima mea… Cum bate şi bate… puternic.” Şi atunci eu, cum eram şi eu… cardiac… sufeream de inimă şi avusesem deja două atacuri de cord, stătusem în spital, am încercat să discut cu el, în ce fel, cm simte el inima? Că eu ştiam că sunt un cardiac prin ereditate – bunica noastră, a lui şi a mea, Natalia a murit subit, de inimă… De cu seară, seara, în ajun, a petrecut la o cumătrie, era mare petrecăreaţă! şi a doua zi, pe sub amiază, în luna martie, a avut un atac de cord şi – s-a stins. Şi atunci m-am gândit: poate că… chestiunea asta este una ereditară? Care vine pe linia bunicăi… Şi am vrut să-l întreb… Şi am înţeles că este ceva exagerat… Pe urmă el a început să-mi povestească… că fiind la armată, făcând armata în metropola Rusiei, acolo lucrând cu tehnică, pe buldozere, pe camioane mari, s-a interesat de… sănătatea lui, de boala lui şi… că el ştie, că sânt specialişti mari şi el vroia să plece la un specialist cardiolog la Kiev, la Amosov, ca să-i facă operaţie… Şi tot aşa, vorbea permanent despre propria lui inimă, de suferinţa lui, de felul de a fi, de a funcţiona a inimii lui. Acesta a fost un aspect, pe care eu l-am ştiut şi l-am… uitat!
Acum trece timp, trece timp, trec ani şi iată, în… o dată vin eu acasă şi mama lui, mătuşa mea îmi spune că: „ tare nu ştiu ce nu-mi place cum… medicii… cu Vasile, cu Vasea cum îi spunea ea. Tare-aş vrea eu să-l vadă un doctor, să-l consulte… Că el are uneori nişte purtări aşa… uneori nişte porniri aşa”… Şi atunci eu, văzând că el se comportă cumva, am încercat să aflu care e starea lui, ce statut are… El între timp s-a căsătorit şi a avut un copil… Cine era femeia lui? Când s-a întors de la armată, a mers şi a început să caute de lucru şi s-a dus la satul Bâcioc, un sat de ucraineni şi moldoveni pe malul Nistrului, nu departe de satul nostru, unde erau cariere de piatră şi acolo a lucrat, la cariera de piatră. El se considera băiat voinic, băiat în puteri,- băiat năzdrăvan! Şi iată, acolo, pe cât am aflat mai pe urmă, venind să ia masa la cantina din sat sau pe lângă carieră, acolo era o fată, o fată tânără care i s-a părut lui că este frumoasă, iar fetei celeia i s-a părut că el este cel mai frumos… Şi într-adevăr, ea era o tânără bine, rotunjoară, cum este figura ucrainencelor – a haholilor, el – băiat negruţ, brunet – semănă lui taică-său şi lui bunelu-său de pe tată, de neamul lor pe care-i poreclea Chiperi: ochi negri, sprâncene negre, tenul feţei smoliţel… Şi, iată, din relatările maică-si reiese că el a fost cucerit de această fată prin faptul că ea, fiind chelneriţă la acea cantină, îi aducea mâncare, îl servea mai bine, stătea de vorbă cu el.. Şi în felul acesta au ajuns să se căsătorească – pe ce bază, prin ce simpatii – nu ştiu, dar că bucatele, felurile de mâncare au fost cele care i-au apropiat acolo, am aflat… Şi iată, s-au căsătorit, au făcut nuntă şi… s-au născut copiii: unul şi pe urmă altul. Şi ei locuiau la părinţi, într-o anexă, acolo. Casa era veche şi ei au fost plasaţi în căsoaia aceea. Copiii cei mai mici ai mătuşii, fata şi băiatul, încă nu se însurase şi nu se măritase – el era primul şi locuia acolo… Acum, se pare că ei au locuit şi… o vreme… în casa mea? Pe urmă eu, când am început să vopsesc uşile şi ferestrele, am dat că toate ramele la ferestre şi la uşi, erau cu albastru… Mie nu-mi plăcea albastrul acela, am cumpărat vopsea albă… Şi ei, deci, au locuit în casa mea o vreme, pe urmă s-au mutat acolo, la ai lui… După care se întâmplă următorul lucru. Tot venind eu acasă, era în 72 toamna, venind acasă, mătuşă-mea îmi spune: „Iată ce, te rog. Fă cumva şi-l du pe Vasea şi-l arată la un doctor, că nu ştiu ce nu-mi place cum se poartă el. Iaca deamu are femeie, are copil (sau chiar doi avea? unu mi se pare că avea). Găseşte tu acolo un doctor care să-l controleze.” Şi iată eu, având o cunoştinţă la Şcoala de Medicină îl rog pe directorul Şcolii de Medicină, Ţurcanu, să-mi recomande un doctor care să-l examineze, să-l asculte, să-l consulte pe Vasile. Şi într-o seară, pe la ora 8, toamna, era seara după lecţiile pe care le avea la Şcoala de Medicină, vine o profesoară, o nevastă tânără, josuţă, cu care m-am înţeles unde să vină… Ne aşezăm – urcăm în maşina mea, eu la volan, şi mergem prin noapte în sat. Să venim în sat acasă la Vasile, la părinţii lui Vasile, ca să-l consulte. Când ajungem, peste o oră şi ceva, se constată că Vasile nu este acasă. Vasile nu este acasă, îi plecat la oraş, la prietenii lui. Atunci eu… ce să fac? Am venit, am luat omul, l-am adus… Şi – plecăm la oraş. Să-l căutăm la Şcoala de Agronomie din oraş. Şi – cu greu îl găsim! Era la colegii lui de şcoală. Şi acolo timp de jumătate de oră, medicul, neuropatolog – psihiatru stă de vorbă cu el şi-l consultă. După care ne luăm rămas bun de la dânsul – el avea să rămână pe noapte acolo, şi noi venim îndărăt la Chişinău…
