Toți liderii politici români își doresc să aibă de partea lor Biserica și Armata, instituțiile cu notorietatea cea mai longevivă în imaginarul colectiv. Există un argument simbolic și unul pragmatic atunci când politicienii, în special cei cu aspirații prezidențiale se gândesc să-și atragă de partea lor militarii și preoții, două caste, atât de influente: pe de o parte este vorba despre două embleme naționale și pe de altă parte despre două mașinării care pot furniza voturi.
Premierul Victor Ponta, prezent astăzi la inaugurarea campusului teologic din Cluj a declarat că românii au nevoie de Biserică și Armată pentru a nu se “pierde” în lucrurile care-i “despart zi de zi”. Discursul premierului, care se consideră un socialist modern nu are nicio legătură cu ideologia de care aparține, numai că în România, spre deosebire de statele occidentale, stânga și dreapta își revendică în egală măsură apropierea de cele două instituții care se află de ani de zile în topul încrederii românilor.
Pentru a-și menține bazinul electoral format preponderent din oamenii de la țară, din localitățile mici sau din cartierele periferice ale marilor orașe, liderii socialiști, la fel ca și reprezentanții dreptei merg la mănăstiri, participă la sărbătorile bisericești importante și la nevoie măresc bugetul necesar Bisericii Ortodoxe, care ar vrea să primească titlul de biserică națională.
Legăturile cu Armata sunt, însă, mai dificile și ele pot fi folositoare în planul imaginii doar de șeful statului, care potrivit Constituției este și comandantul forțelor armate. Până la aderarea României la NATO, în 2002, când serviciul militar era obligatoriu pentru toți tinerii care împlineau vârsta de 18 ani, liderii aflați la putere încercau să-și atragă voturile acestora, uneori prin mijloace la limita legii. Între timp miza nu mai este atât de mare: față de cei aproape 400 de mii de soldați, astăzi Armata Română s-a redus la 75 de mii de profesioniști.
Traian Băsescu a făcut de mai multe ori vizite inopinate îmbrăcat în uniformă de camuflaj în taberele militarilor români din Irak și din Afganistan. Le-a dus cozanci de Paște și a mâncat cu ei la popotă, a fost mereu prezent la Ziua Marinei și în general a părut că se simte mai în largul lui printre militari, decât printre funcționari. Cu toate acestea anul trecut la referendumul de suspendarea a președintelui, militarii din Afganistan au mers sa voteze, deși acest lucru era în defavoarea lui Traian Basescu. Fie n-au fost la curent cu decizia de boicotare a votului luată de președinte, fie pur și simplu erau de acord cu suspendarea.
Vorbind despre cele două simboluri Biserică și Armată, premierul socialist al României încearcă să atragă mai ales atenția naționaliștilor. În Bugetul pe 2014, însă Armata deși a primit o suplimentare ajungând la 1,5 miliarde de euro, primește totuși mai puține fonduri decât baronii locali. În schimb Biserica Ortodoxă Română este favorizată printr-un act separat intitulat “Document sinteză privind prioritățile strategice pe termen mediu ale Secretariatului General al Guvernului” pentru 2014-2016. Pentru anul următor se preconizează, spre exemplu, finalizarea a 250 de noi biserici, repararea altor 400 și creșterea numărului preoților plătiți de stat, în condițiile în care guvernul și parlamentul de la București refuză pe mai departe impozitarea afacerilor pe care le face Biserica sau includerea înalților prelați pe lista celor care ar putea fi cercetați de Agenția Națională de Integritate. Preoții încă se roagă în biserică pentru liderii politici, iar această practică are efecte în campaniile electorale.
Atitudinea Bisericii ortodoxe față de putere este de asemenea condiționată de un reflex secular de supunere și colobarare. Mulți politologi au invocat în analizelel lor astfel de tradiții ancestrale ale Bisericii ortodoxe pentru a demonstra că în țările preponderent ortodoxe procesul de democratizare este mai lent și adesea împiedicat. Eticii protestante care a sprijinit dezvoltarea capitalismului în Occident (descrisă de Max Weber) i s-ar opune, deci, o ideologie bazată pe ortodoxism care încetinește sau subminează progresul democratic.
