Marele cîştigător al noii realităţii mass media e, fără îndoială, specialistul. I se mai spune şi expert sau, cu un cuvînt luat din engleză, pundit. Acest persoanj apare la orice oră din zi şi din noapte şi dă emisunii la care participă garanţia de seriozitate. Există specialişti în orice: politică externă, agricultură norvegiană, răpiri, brînzeturi, îmbătrînire, lame de ras şi, bineînţeles, fotbal.
Unii spun lucruri cu cap. Însă e limpede că, la un număr atît de mare de specialişti, e probabil ca majoritatea să spună prostii sau banalităţi. Industria specialiştilor e interesantă şi pentru că n-ar fi fost posibilă fără industria institutelor. În fiecare zi, cu fiecare nou specialist aruncat pe ecranul tv, aflăm de încă un Institut sau Centru sau Academie sau Universitate sau Fundaţie din: Minesotta sau Leţcani sau Piteşti sau Dijon. Pînă ieri nimeni nu ştia că institutul şi, cu atît mai puţin specialistul, au văzut vreodată lumina zilei.
În timpul emisunii gazdă, specialistul, cu tot cu institut, e prezentat ca autoritate internaţională pe o temă sau alta. Cine ar putea să spună altfel? Fiecare televiziune are propria rezervă de specialişti, în genere în costum şi cu ochelari. Misiunea speciaistului adus în emisiune e să spună mai întîi că problema nu e chiar atît de simplă pe cît pare şi că el se ocupă de ea de un număr de ani. Apoi, specialistul va spune că adevărul e şi într-un fel şi pe dos. După care va fi vorba de un recent raport publicat de specialist pe tema dată.
În final, specialistul promite că va reveni curînd cu noi explicaţii. Şi cu asta doza de autoritate ştiinţifică e aplicată, iar spectatorul trebuie să se considere lămurit. Pînă la apariţia următorului specialist care îi va spune că lucrurile nu stau chiar aşa.
