Traian Băsescu a fost primul oficial român care a luat poziție față de, cităm, „acțiunile represive și provocatoare împotriva cadrelor didactice, părinților și copiilor care doresc să studieze în limba română” în Transnistria, acțiuni pe care le consideră „inacceptabile”. După anunțul directorului liceului Lucian Blaga din Tiraspol, că au fost blocate conturile acestei instituții cu predare în limba română, președintele român a cerut misiunii Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) să „intervină” pentru a asigura respectarea drepturilor omului în Transnistria.
Șeful statului român precizează că a luat act cu „preocupare” de „presiunile administrative din partea autorităților administrative din regiunea nistreană la care sunt supuse școlile în limba română aflate sub administrarea autorităților Republicii Moldova”.
Acum o săptămână Traian Băsescu amintea că Republica Moldova „este o țară care are un conflict înghețat”, avertizând că „butoanele” și „cheia” acestui potențial conflict „nu sunt la Chișinău, ci la Moscova”. Președintele român a vorbit de mai multe ori despre sensibilitatea acestei zone și despre pericolul activării conflictelor înghețate, în condițiile în care în ultimii ani nu s-au făcut progrese pentru soluționarea situației transnistrene, iar influența Rusiei în regiune este în creștere. Devierea Ucrainei și a Armeniei de la drumul european este doar semnalul cel mai vizibil în acest sens, dar există și altele indicii mai subtile pe care oficialii români preferă să nu bată încă monedă.
O posibilă desprindere a Transnistriei de Republica Moldova nu este susținută nici de România, nici de Statele Unite, după cum declara la București la finele săptămânii trecute adjuncta diplomației americane. Pe de altă parte, nici strategia expertului german Alexander Rahr acceptată de marile puteri europene, Franța, Germania și Rusia în 2010 (la întâlnirea de la Deauville) nu a dat roade. Rahr a propus atunci retragerea trupelor ruse din Transnistria, urmată de o reducere a armamentului convențional de către România și de înaintarea nestingherită a Moldovei unificate pe drumul european.
Ecuația se complică pe fondul slăbiciunilor de la Bruxelles, a faptului că Uniunea Europeană nu are o politică externă comună, dar și a complicităților marilor puteri europene cu Moscova. În același timp, România are la rândul ei un discurs confuz și lipsit de pragmatism pentru etapa actuală în care se află Republica Moldova. În spatele retoricii expansive a Bucureștiului, sprijinul concret acordat Chișinăului prin finanțări și proiecte rămâne modest, fără să existe o listă de obiective comune cu termene, costuri și rezultate dorite de cele două părți.
