E o dimineaţă foarte geroasă. Ora 7.15. Lîngă o hruşciovkă, cîţiva cetăţeni aşteaptă, dîrdîind, apariţia microbuzului izbăvitor. Un bărbat îndesat de vreo 50 de ani, o doamnă impozantă, cu buzele rujate strident, doi elevi somnoroşi, cu genţi uriaşe. După vreo 10 minute de aşteptare chinuitoare, vine un maxi-taxi hîrbuit care îşi deschide larg uşa.
Cei patru încearcă să între în microbuzul plin pînă la refuz. Înăuntru, pasagerii sunt lipiţi unul de altul ca sardinele conservate în cutie.
„Întraţ mai răpidi!” strigă şoferul cu ochi încercănaţi, cu faţa brăzdată de riduri adînci.
„Cum să întrăm, om bun?!” întreabă doamna impozantă în timp ce face eforturi disperate să intre în microbuz.
„Ci ti împinji? Nu vezi cî tăt îi plin?” se rasteşte la doamna impozantă, dinăuntru, un bărbat nervos.
„Întraţ mai răpidi! Hai, băi, odatî!” le strigă din nou celor patru şoferul bătrînicios. Apoi se întoarce către „sardinele conservate” şi le ordonă: „Treşiţ în fund! Cî esti loc! Hai, răpidi!”
„Nu mai esti nişi un loc! Cîtă lume vrei sî iei cu tini?” ripostează dinăuntru bărbatul nervos.
„Bă, da voi nişte jenţi mai normale nu aveţ pentru şcoalî?” bombăneşte, icnind, omuleanul îndesat de 50 de ani în timp ce îi împinge înăuntru, din răsputeri, pe elevi.
„De parcă numai genţile noastre te încurcă să intri…” răspunde dezgustat unul dintre adolescenţi.
Busculada de la uşa microbuzului durează deja vreo trei minute. Mai multe „sardine conservate” încep să-şi piardă răbdarea.
O doamnă îl somează pe şofer să pornească. Ea întîrzie la serviciu, iar vocea piţigăiată îi este plină de nemulţumire.
„Da eu şi vînă am, băi? Ii vor să între, nu eu! Băi, voi intraţ sau şi faşiţ?” răcneşte şoferul cu ochii încercănaţi. „Or, intraţ, ori s pleaja!”
Omuleanul îndesat de circa 50 de ani se vede obligat să renunţe. Îi împinge supărat pe cei doi adolescenţi cu genţi uriaşe şi trînteşte portiera, înjurînd ca la uşa cortului.
Microbuzul cu „sardine conservate” demarează în trombă, împroşcîndu-l cu zăpadă cenuşie.
