Născută la 10 octombrie 1964 în satul Sculeni, raionul Ungheni, Republica Moldova. A studiat la Universitatea de Stat din Chișinău, facultatea biblioteconomie. Locuieşte în orașul Strășeni, Republica Moldova. Lucrează din 1985 la Biblioteca Publică Raională „M. Sadoveanu” din Strășeni, unde deține funcția de director. În perioada anilor 1999-2003 a fost lector la Universitatea de Stat din Moldova, catedra bilioteconomie şi asistenţă informaţională. În anul 2012 a debutat cu un volum de versuri „Altă iubire”. Cartea a fost premiată în cadrul Salonului Internaţional de Carte, ediţia a XXII-a, care s-a desfăşurat la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova, obţinând Premiul Institutului Cultural Român „Nicolae Labiş” pentru debut în literatură şi Premiul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova pentru clasarea în Topul celor mai citite 10 cărţi ale anului 2012.
Luni
Mă trezesc pașii vecinilor de peste perete. Mă grăbesc să iau laptopul în brațe că să verific ultimele știri din Crimeea. Nimic nou de la 3 dimineața, când am citit tot ce găsisem. Inima vibrează ca o coardă întinsă. Fiul Alexandru s-a căsătorit la sfârșitul anului 2013 și s-a stabilit cu traiul în Simferopol. Nora e tătară. Mă gândesc întruna la ei, la situația din regiune, la soarta tuturor celor care au de suferit în urma amestecului vecinului rus în treburile altor state. Ziua începe cu o
Întrebare retorică:
primăvară cu ghiocei
răzbătuți
de sub șenile
destinul îl croiește
un foarfece ruginit
de prea multă ură
oare cum dorm mamele
când tancuri merg
pe sub ferestrele copiilor
Mă grăbesc la serviciu. Luni întotdeauna e o zi mai încărcată, probabil, ca la toată lumea. Începem cu o ședință tradițională de lucru cu personalul de specialitate: totalurile săptămânii precedente, planuri pentru cea care a început. În atmosferă domnește ceva apăsător, toți sunt îngrijorați de situația din Crimeea.
Povestesc despre premiera de vineri, 28 februarie, de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” spectacolul „Hronicul Găinarilor” după romanul lui Aureliu Busuioc. Am fost la fel de impresionată de spectacol, ca și atunci când am citit cartea. O „înghițisem” în două zile, am povestit impresiile la toată lumea, m-am bucurat când au citit-o și alții. Mai apoi am citit și alte lucrări: „Și a fost noapte...”, „Lătrând la lună”, „Când bunicul era nepot”.
Am așteptat cu nerăbdare premiera, voiam să fie una reușită, pe măsura romanului lui Aureliu Busuioc. M-am bucurat de un spectacol foarte bun, bine montat de Petru Hadârcă, fundalul sonor pe muzica lui Valy Boghean foarte frumos, iar jocul actorilor de excepţie!
Seara târziu l-am admirat pe Premierul Iurie Leancă la Washington cu un mărţişor în piept.
Marți
Azi merg la Scoreni. Șefa bibliotecii Olga Staver m-a invitat la o lansare de carte despre sătenii ei. Sunt curioasă și de carte, și de eveniment, cu atât mai mult că în sate mai rar se fac lansări de carte și întâlniri cu autorii.
Așteptam un eveniment obișnuit, bine organizat, interesant etc. A fost un eveniment emoționant și dureros, ca toate în care este atinsă tema represiilor staliniste. Au plâns cei care vorbeau, au plâns cei care ascultau, am plâns și eu.
Romanul „Rocada destinelor” scris de autoarea Varvara-Valentina Corcodel revine la tema tragediei neamului – deportările moldovenilor în gulagurile staliniste. Scris ca o dedicație socrilor originari din Scoreni, care au trecut prin această mașinărie ucigătoare de suflete omenești, romanul are personaje reale în persoana membrilor familiei autoarei și care au fost prezenți la întâlnire. Impresiona cât de unite sunt rudele care s-au adunat la acest eveniment. De am fi noi toți moldovenii la fel! Ascultam amintirile siberiene ale unui copil, astăzi o femeie în etate, și această rană omenească – inima – durea de parcă aș fi fost eu în locul ei.
În familia noastră nu am avut deportați. Ambii bunei au murit în război, iar văduvele aveau doar sărăcie și necazuri. Dar mama mea povestește deseori despre acele vremuri și cei care erau deportați. Bunica avea în ogradă un agud mare rotat, copiii din toată măhala se hrăneau din el o bună parte a verii. Aveau și un grafic de „mâncare” – peste o zi, ca să se coacă agudele mai bine. Copacul hrănea generos copiii, știa el că erau mai toată vremea flămânzi. Bucata de mămăligă rece lăsată de părinții plecați la câmp să facă trudozile era prea mică. Într-o zi copiii au venit la mama și au rugat-o să-i lase în copac. „Dar azi știți că nu mâncăm agude, - le-a răspuns mama. Și atunci prietena ei Lenuța i-a răspuns: - Mâine pe noi ne ridică.” Cineva le șoptise vestea. A doua zi în zori bunica a trezit-o pe mama ca să-și ia rămas bun de la Lenuța. Dintr-un camion deja pornit i–a fluturat o mână de copil. S-au întors după moartea lui Stalin și Lenuța, și fratele ei, și părinții. S-au trecut din viață devreme din cauza problemelor de sănătate. Siberia a lăsat brazde prea adânci în viețile lor.
Zilele acestea am citit un articol online în limba rusă cu referire la Campania „Copiii Moldovei citesc o carte” și, în special, despre cartea lui Spiridon Vangheli „Copiii în cătușele Siberiei”. Cel ce a scris articolul era foarte indignat de alegerea acestei cărți pentru lectură, considerând că ea educă în copii ura față de ruși și naționalismul. Urmau mai multe comentarii în care autorul Spiridon Vangheli era învinuit de toate relele din lume pentru că a îndrăznit să scrie altceva decât despre băiețelul Guguță.
De parcă copiii Moldovei când privesc televizorul sunt cruțați de conținuturi negative, de parcă în majoritatea desenelor animate nu ar fi scene de lupte, bătăi, violențe. Eu cred că până și povestea cu scufița roșie în care lupul o mănâncă pe bunica are un conținut prea dur. Și atunci cum procedăm? Ascundem capul în nisip și ne facem a uita trecutul? De altfel, despre acest trecut (mă refer la deportări) atâta vreme s-a tot tăcut, oamenii s-au întors din gulaguri la casele lor, dar ani de zile au suferit urmările acestei „amnezii” a conducerii statului, care le-a permis să revină acasă, dar a uitat să-i reabiliteze.
Azi nu mai avem niciun drept moral să ne facem a uita tragedia moldovenilor deportați. Istoria cel mai des se scrie cu sânge, să ținem mine asta.
Seara am vorbit cu copiii pe skype. Erau triști. În Simferopol s-au început provocări împotriva tătarilor. Trăiau oamenii în pace și liniște, acum așteaptă cu înfrigurare ziua de mâine. Și ei, și noi toți. Doamne ajută!
Miercuri
Ziua o încep ca de obicei cu o cafea și cu știrile despre Ucraina și
După amiază merg la Chișinău la Biblioteca Națională a Republicii Moldova, unde azi are loc o nouă ședință a Clubului Biblioteconomiștilor. Două subiecte discutate. Igor Cojocaru, directorul Institutului de Dezvoltare a Societății Informaționale vorbește despre Instrumentul Bibliometric Național care reprezintă o Bibliotecă Electronică Științifică în care sunt stocate, clasificate şi măsurate date privind contribuţiile ştiinţifice ale tuturor cercetătorilor din sfera ştiinţei şi inovării din Republica Moldova. O muncă colosală făcută de acest institut și foarte aproape de activitatea bibliotecilor științifice din republică.
Al doilea subiect mi-a plăcut mai mult: lansarea cărții „Dincolo de text – hypertextul”. Autoarea, Elena Ungureanu, vorbește convingător și captivant. Lecturile electronice astăzi sunt la fel de valoroase ca și cele tradiționale. IT au pătruns atât de adânc în activitățile noastre cotidiene, că deja nu ne mai imaginăm viața altfel. Poștă electronică, știri online, facebook, bloguri, baze de date, cărți electronice, socializare, comunicare, și toate astea într-un ritm galopant. Conținuturile crează noi conținuturi, dincolo de textele tradiționale apar hypertextele, altfel construite, unde autorul oricând consideră necesar îți poate face trimitere la un alt link, care vine să completeze cele citite în primul text, și tot așa mai departe. Autoarea aduce exemple în imagini, argumente, comparații, asocieri cu cele din viața noastră reală. Spre exemplu, dacă am vorbi în limbajul noilor tehnologii despre dragoste, atunci produsul relației dintre un bărbat și o femeie este hyperlinkul, adică copilul. Ce m-am amuzat!
Când ne-am întors la Strășeni am întrebat-o pe colega Natalia dacă i-a luat cineva hyperlinkul de la grădiniță. A râs și a spus că a fost luat de soțul ei.
Seara am vorbit cu copiii pe skype. Mi-au spus că e liniște. Nu se mai vede tehnică militară. Pe alocuri mai este câte o patrulă. Păreau mai veseli.
Încerc să-mi amintesc de câte zile n-am deschis televizorul, probabil de duminică, nu-l deschid nici azi. Vreau să termin lectura unei cărți și să o restitui la bibliotecă: Alexandru Odobescu „Pseudo-kinegheticos”. Am găsit-o într-o listă recomandată pentru lectură ca o lucrare foarte frumos scrisă și considerată capodopera autorului. Am fost curioasă. Cartea m-a surprins. Ca urmare a lecturii „Manualului vânătorului românesc” scrisă de un bun prieten, Alexandru Odobescu urmărește ecoul acesteia în artă, literatură. O carte de învățătură cum să vânezi, dar mai ales cum să te oprești din vânat și să ai grijă de mama natură, de neam, de copii, de țară și limbă.
Oare cei care au carnet de vânător citesc ceva despre vânătoare? Oare a citit cineva din cei care au vânat la Pădurea Domnească această carte?
Merg la culcare, e aproape ora 1 de noapte.
Joi
Plec de acasă în aceiaşi goană devenită deja tradiţională. Se apropie 8 martie. Sunt invitată la Chişinău la o festivitate dedicată acestei zile. Trec mai întâi pe la Biblioteca Naţională. Am lăsat ieri o comandă în secţia de împrumut bibliotecar. Ce bucurie – mi-au găsit cartea!
Festivitatea dedicată femeii e bine organizată şi emoţionantă. Îmi place această stare de spirit, care se lasă peste întreaga societate ca o plapumă caldă, plăcută. Cuvinte de suflet, copiii cu ochi luminoşi ca stelele, conducători de diferite ranguri generoşi în promisiuni şi zâmbete, dar mai ales îmi place să urmăresc bărbaţii care în această zi sunt altfel: cu flori, cadouri, preocupaţi să reuşească să felicite pe toate femeile din viaţa lor. Ce să spun, e frumos!
Poate că au undeva dreptate cei/cele care spun că atenţia acordată femeilor o dată în an e o butaforie, că ar trebui anul împrejur să fie menţinută această atenţie, însă mie sărbătoarea îmi place. Ceea ce avem în fiecare zi devine obişnuinţă, deja nu se mai resimte ca sărbătoare.
În acelaşi timp poate că e o zi în care întreaga societate trebuie să revadă care este rolul adevărat al femeii, ce am făcut bine şi ce am făcut rău pentru ea, ce mai este de făcut.
Politicienii ar trebui să conştientizeze că femeia are dreptul să ajungă la cârma ţării la egal cu ei, pentru că în societatea noastră ea nu are niciun indiciu prin care ar trebui să fie dazavantajată: este învăţată, ştie să conducă o afacere, este bună diplomată, ar gospdări ţara la fel ca şi în familie. Însă femeile noastre mai rar pot concura în bătăliile politice cu bărbaţii, care, ştim noi, nu sunt chiar cu mănuşi albe, mai degrabă cu mănuşi de box. Şi atunci ieşirea din situaţie o văd în cadrul legal, care ar prevedea obligativitatea prezenţei femeilor în listele candaţilor în administraţiile de toate nivelurile într-un procent spre exemplu nu mai mic de 30-40 la sută. Cu siguranţă ar da rezultate!
Mă întorc seara acasă cu bucurie. Se zice că e fericit acela care merge cu bucurie la serviciu, iar seara se întoarce acasă cu bucurie. Nu întotdeauna am simţit aşa, dar asta e deja o istorie veche, din mileniul trecut, şi s-a încheiat odată cu divorţul, o pagină tristă, dar trecută.
De departe aud câinele, mă simte când mă apropii de casă. I-am testat simţirea de mai multe ori, degeaba! de fiecare dată mă întâmpină cu un lătrat asurzitor din care îi întrezăresc bucuria. Ceva timp în urmă fiind plecată în România, l-am lăsat în grija vecinilor. Când m-am întors peste o săptămână am aflat că primele trei zile nici n-a ieşit din cuşcă, refuzând să mănânce. Mai avem noi, oamenii, multe de învăţat de la fraţii noştri mai mici la capitolul fidelitate, prietenie, devotament, dragoste de copii.
Seara este dedicată cărţii pe care am împrumutat-o azi de la Biblioteca Naţională - piesa „Radu Ştefan Întâiul şi Ultimul” de Aureliu Busuioc. Auzisem ceva mai înainte că a fost montată mai mulţi ani în urmă la teatrul „Luceafărul”, dar la scurt timp după aceasta a fost înterzisă de autorităţile comuniste. În prefaţă la piesă scrisă de însuşi autorul citesc constatarea „A murit de succes... Logica celor ce au scos-o din circuit era dezarmantă... :O piesă scrisă în conformitate cu cerinţele noastre nu poate avea succes la public. Deci nu-i de-a noastră. Dă-i la moacă! Şi i-au dat.”
Triste vremuri am trăit cu toţii, de am putea să le stârpim rădăcinile şi să sădim pomi noi ai libertăţii în sufletele noastre a tuturor!
Vineri
Am deschis calculatorul la 6 dimineaţa. Situaţia din Crimeea s-a înrăutăţit. Rada din Crimeea a votat pentru integrarea regiunii în Federația Rusă. Organisme europene, mai multe ţări ale lumii întreprind acţiuni pentru a opri intervenţia mililitară a Rusiei în ţara vecină. Inima îmi bate tot mai tare şi mai tare, încerc să gândesc pozitiv, să sper că se vor redresa lucrurile şi vor reveni în albia lor.
Oare când politicienii vor înţelege că noi, mamele, dăm viaţă copiilor din dragoste de viaţă şi în numele vieţii! Poate că acesta este cel mai important cadou pe care ar vrea să-l primească o femeie de la conducătorii lumii – siguranţa că copiii le vor dormi în pace!
Atmosfera de sărbătoare începe să domine peste tot. Telefoane, emailuri cu felicitări, cuvinte calde. Undeva adânc în suflet mă frământă situaţia că sărmanii bărbaţi sunt nedreptăţiţi într-un fel că nu au o sărbătoare la fel de frumoasă ca noi femeile. Cine ştie, poate va trebui cândva să-i sprijinim în lupta lor pentru o egalitate a şanselor. Corespondentul radioului naţional Leonid Burac m-a întrebat de ce nu vin bărbaţii să muncească în biblioteci (exact la tema egalităţii şanselor). Vor veni, i-am răspuns, când salariile vor fi pe măsura aşteptării unui bărbat care trebuie să-i asigure familiei o bunăstare, or azi aceasta este greu de realizat.
Un grup de copii din orăşelul Bucovăţ, împreună cu bibliotecara Lidia Hachi, au venit să ne felicite cu ocazia zilei de 8 martie. O surpriză plăcută şi foarte emoţionantă. Au recitat poezii despre mamă, ne-au dăruit câte o inimioară confecţionată cu mânuţele lor. M-au copleşit emoţiile. Încerc să ascund o lacrimă trădătoare. Ce frumoase sunt florile vieţii noastre – copiii!
