Odată listele depuse, sezonul de vânătoare pentru fotoliile de europarlamentari s-a deschis oficial. Oferta electorală nu are surprize şi, pe alocuri, pare copiată la indigo după cea de acum patru ani, semn că nu contează cine e pe liste, ci partidul care-l susţine. Este primul test al stabilităţii noilor alianţe şi divorţuri politice.
Pe scena publică au început să reapară partidele, recompunându-se cu greu din maldărul pestriţ de dătători cu părerea, fomişti, corupţi, rude şi nepoţi, interlopi şi mafioţi, incompatibili şi profitori care formează sfera politicii. În perioadele dintre alegeri, pofta de bani şi putere îi topeşte pe demnitari într-o mâzgă amorfă din care nu-i mai distingi decât făcând analiza chimică a compoziţiei. Un pic de fiere înseamnă o substanţă politică mai apropiată de preşedinţie. Ceva mai multă miere, înseamnă cineva apropiat de guvern şi PSD.
În preajma alegerilor, reconstituirea partidelor se face la repezeală, prin diviziune celulară, clonare sau parazitare. E valabil pentru partidele care se pretind de dreapta, prezente la start în ciuda deosebirilor de azimut şi chiar dacă se încaieră la marginea terenului. Asta în vreme ce partidele de stânga dovedesc o solidaritate tovărăşească, unindu-şi puterile pentru a readuce socialismul în România pentru multe cincinale de acum înainte.
Uneori partidele păstrează în compoziţie ceva din supa primordială politică: tind să revină la descompunerea iniţială, sunt controlate de forţe simple, distructive şi organizează orgii cu păcatele originare. În preajma alegerilor se scutură energic lenjeria de familie pentru a îndepărta paraziţii. Să meargă la vecini, să le sugă energia.
Cum ne-am obişnit, campania electorală este plină de culori şi mirosuri locale. Oamenii au fost învăţaţi să considere că politicienii români se duc la Bruxelles să se toarne unii pe alţii şi să voteze cum le spune şeful. Nu văd eficienţa şi nu înţeleg necesitatea unor parlamentari care, la o adică, întorşi în ţară, nu ştiu decât să se păruiască pe subiecte obscure din flora şi fauna partidelor. Unui alegător inocent i-ar fi greu să aleagă umbra preferată de pe cortinele de fum ridicate de mardeiaşii partidelor.
Guvernul socialistului Ponta, în generozitatea lui, şi-a luat sarcina să-i scoată din ceaţă. Ca de obicei, pentru asemenea ocazii, toarnă sticle cu şampanie direct în bazinul electoral, să sărbătorească şi plevuşca, şi fitoplanctonul marea victorie socialistă care se prefigurează. Nu e de mirare că bancurile de peşti ameţesc peste noapte şi sar direct în oalele pescarilor. În această categorie se înscriu bilanţurile şi proiectele, programele şi promisiunile, măreţele realizări şi împliniri guvernamentale.
Un exemplu este modul în care a fost prezentată drept iniţiativă a guvernului decizia Curţii Constituţionale care cerea rectificarea pensiilor greşit calculate. Mai bine de două sute de mii de pensionari vor primi despăgubiri pentru că statul le-a luat ilegal din bani vreme de un an. Sunt şmecheriţi la procente, e adevărat şi nu primesc chiar toţi banii, dar nici votul la europarlamentare nu costă prea mult. Impresia contează. Şi-apoi, spunea indiscretă noua ministră a finanţelor, banii vor fi recuperaţi din acciza pe benzină că fără aceasta n-ar mai fi pensii. Şi nici şampanie. Aşadar, un ban în plus la pensie îi umple de bune intenţii, le curăţă aerul şi le limpezeşte gândurile înainte de votul pentru europarlamentare. A fost un as mototolit în mânecă, dar a meritat. Guvernul lui Victor Ponta stinge un incendiu tot de el declanşat şi, ajutat de amnezia generalizată, se poate prezenta drept campion al luptei sociale, apărător al drepturilor celor mărunţi.
Devine tot mai clar că Victor Ponta nu dă doar o bătălie pentru europarlamentare. Se foloseşte de mânerul gravitaţional al acestei campanii pentru a-şi face avânt către un orizont mai roşu: cel al alegerilor prezidenţiale. Nu există sondaj de opinie, de regulă comandat de Uniunea Social Democrată şi realizat în condiţii obscure, care să nu-l plaseze pe preşedintele PSD în fruntea grămezii de candidaţi iar pe fostul său tovarăş de drum, Crin Antonescu, undeva, în marja de eroare.
Uneori în locul lui, din norii de pucioasă ai propagandiştilor de partid, iese Călin Popescu Tăriceanu, cel mai recent dezertor al PNL, care anunţă că nu-şi face partid liberal, să nu ia voturile alor săi, dar că vrea să pună la punct o platformă economică şi că va candida la preşedinţie, în cazul în care are susţinerea Partidului Social Democrat. Este o metodă de a pregăti un eventual puci intern în PNL, după alegerile europarlamentare căci candidaţii partidului, aproape sigur, nu se vor ridica nici măcar în apropierea celor 25 de procente la care visează şeful lor. Cu Popescu Tăriceanu în frunte, PNL ar putea relua menajul cu PSD pentru a-i da legitimitatea la care nu poate spera din partea partidului lui Dan Voiculescu, condamnat pentru corupţie şi fost turnător la securitate, semnatarul unei cărţi despre istoria USL, uniune din care a dezertat de două ori. Chiar dacă nu-şi mai clonează partidul, Călin Popescu Tăriceanu îşi dezmorţeşte ostentativ oasele pe marginea terenului de luptă aşteptând cu torţe înfrângerea care i-ar putea redeschide porţile mari ale partidului.
Un pas înapoi a făcut şi Elena Băsescu, pe care o discuţie scurtă şi la obiect cu tatăl ei a lămurit-o că mai bine îşi prelungeşte concediul postnatal cu doi ani, până la alegerile generale din 2016, decât să fie propulsată a doua pe listele Partidului Mişcarea Populară. E drept că aceleaşi sondaje suspecte pretind că partidul prezidenţial zboară cu viteze superluminice către un viitor de aur, crescând în sondajele lunare cât PSD-ul de-a lungul unui mandat la guvernare.
Abia înfiinţat, partidul consilierilor prezidenţiali pare să fie piatra angulară a unei viitoare mezalianţe de dreapta. Cu certitudine, preşedintele i-a spus fiicei sale să renunţe deocamdată la o luptă ale cărei rezultate sunt neclare (e incertă chiar şi victoria primului pe lista europarlamentarelor, Cristian Preda, altminteri garda de corp a Elenei Băsescu la Bruxelles şi în busculadele interne) şi să se concentreze pe câştigarea unei poziţii în cuibuşorul de nebunii politice al tatălui său. Fiica a învăţat stratagema de la tatăl ei care a renunţat cândva la imunitatea parlamentară pentru a fi cercetat penal, ştiind că va redeveni imun câteva luni mai târziu, cu ocazia unor noi alegeri. A fost o stratagemă care i-a dat o aureolă eroică, deşi nu era decât o formă de a tergiversa ancheta din dosarul Flota. Cu gândul la muniţia morală câştigată pe-atunci, Traian Băsescu i-a spus că ziua în care a renunţat la candidatură a fost prima ei zi de politician. Elena Băsescu va putea acum să invoce o clauză de conştiinţă şi sacrificiu politic în controversele cu adversarii şi va avea un atu suplimentar pentru a câştiga o poziţie confortabilă în noul partid. Mai mult: Victor Ponta a forţat adoptarea unei ordonanţe de urgenţă prin care se reglementează alegerile parţiale la care, conform noilor prevederi, Mişcarea Populară ar putea participa, chiar dacă nu e partid parlamentar. Deşi contestată, ordonanţa ar putea fi scenariul noului joc politic.
Partidul lui Traian Băsescu este avantajat şi, cu voia dumneavoastră pe buletinul de vot ar putea apărea şi fata preşedintelui. Sunt, desigur, simple speculaţii însă Elena Băsescu nu şi-a dat jos straiele de luptă, semn că a primit deja un rol în noua piesă politică şi că e pregătită de asalt în campania care urmează. Speră ca, substituindu-şi tatăl (care încă mai simulează ceva scrupule constituţionale şi nu se implică după cum ar vrea în viaţa partidului), să adune ceva electorat de pripas pentru Mişcarea Populară. Cu un scor mai bun la europarlamentare ar putea să aibă un cuvânt de spus la eventualele negocieri cu celelalte grupuscule care se pretind de dreapta, dacă vor un candidat comun la prezidenţiale. Însă, deocamdată, aceste calcule sunt făcute în praful drumului pe care mărşăluieşte Uniunea Social Democrată şi nu mai rămân din ele decât urma şenilelor şi resturile entuziaştilor care se împing sub roţile carului triumfal.
