Tronul baroc din Camera Deputaţilor a devenit un simbol în lupta politică. La şedinţa festivă în care politicienii au marcat al zecelea an de NATO, Traian Băsescu a prezidat apele tulburi parlamentare de pe un tron de lemn destinat pare-se unor asemenea solemnităţi. Tronul a devenit, s-a văzut mai apoi, o metaforă a însingurării prezidenţiale, o capcană aurită care l-a ţinut nemişcat cu orele în faţa unui parlament pe care-l detestă. Protocolul a fost o momeală otrăvitoare pentru preşedinte care s-a văzut proţăpit în faţa unei ţări întregi, cu o privire pierdută în istorie, încercând să facă abstracţie de faptul că era obligat să picotească o vreme, dus de valul adormitor al discursurilor, ca să nu-şi privească în ochi adversarii politici din sală.
După cum s-a văzut de-a lungul timpului, preşedintele boicotează situaţiile protocolare, exploatându-şi teatral stângăciile, pentru a-şi măguli electoratul care consideră că politeţea este apanajul regilor, nu al republicanilor. A fost, pare-se, victima involuntară a consilierilor care au vrut să-i dea o vizibilitate mai mare pentru că îl consideră o locomotivă de lux numai bună de plimbat partidul prin faţa electoratului. La rândul său, preocupat să-şi consolideze puterea prezidenţială şi mare amator să marcheze diferenţele dintre el şi ceilalţi, Traian Băsescu nu şi-a putut refuza un pic din confortul regal a tronului. Iar în privirea sa se citea că pe mulţi are să-i popească de se va ridica de-acolo.
După această şedinţă solemnă, premierul Victor Ponta a spus că a preferat să stea în sală, pe locul său de deputat, şi nu la prezidiu, lângă preşedinte, pentru că acesta şi-a luat în serios rolul de Ştefan cel Mare stând în acel jilţ, cu aerul cuiva de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat. „Un personaj comic din secolul 21 care a pierdut contactul cu realitatea”, îl ironiza premierul. Ba chiar a ameninţat că va arunca jilţul, să nu mai contamineze cu elitismul său aerul republican al Parlamentului.
Zarva acestei dispute care, urcându-l pe Traian Băsescu pe impozantul tron încearcă să-l coboare în sondaje, acoperă exploziile din teatrele de luptă unde, printr-o tragică sincronizare, plutonierul-major Claudiu Constantin Vulpoiu a murit după un atentat cu maşină-capcană în provincia afghană Zabul. Alţi patru camarazi au fost şi ei răniţi. Desigur, de când au fost iniţiate negocierile de aderare ştiau cu toţii că există, pe lângă beneficii, şi riscuri. Unii ar fi vrut doar beneficiile când se opuneau în 1999 survolului avioanelor americane implicate în conflictul din fosta Iugoslavie. Alţii invocă retoric doar sacrificiile căci din sângele acestora îşi întreţin ei campaniile naţionaliste.
Acum, la un deceniu de la aderare, clasa politică nu pare să ştie mai bine ce e NATO şi la ce foloseşte. În mâinile unei clase politice crescută în comunism aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană au fost folosite ca o adeverinţă de sănătate morală, semnul că au exorcizat demonii totalitari. Cearta pe jilţul din sala Parlamentului spune, însă, altă poveste. Oricum, puţini îşi riscă popularitatea pentru a mai aminti obligaţiile care decurg din angajamentele noastre internaţionale.
Când împing sinceritatea dincoace de perdelele de fum propagandistice, par s-o facă doar pentru a spune că pericole nu sunt doar în zonele de conflict. Ameninţările fac parte din pachetul de bază al alianţei militare. Consilierul onorific al premierul, Ionel Blănculescu, a spus-o fără menajamente: acum, că numărul militarilor americani din baza de la Mihail Kogălniceanu a crescut şi lucrările la scutul antirachetă de la Deveselu au început, România a devenit o ţintă legitimă pentru atacurile teroriste. Am devenit, în fine, o ţintă legitimă, părea să spună cu mândrie oficialul pe care viaţa de birou l-a făcut să se teamă de capsatoare şi cafetieră mai mult decât de minele antipersoană din zonele de conflict. I se alătură toţi ceilalţi birocraţi care ţin evidenţa trupelor româneşti pierdute pe harta unor războaie atomizate într-o geografie tot mai complexă. Rază a morţii care face să înflorească serviciile secrete.
Conform Raportului Serviciului Român de Informaţii prezentat zilele trecute, de teama terorismului numărul interceptărilor telefonice a crescut de cinci ori din 2007 până în 2012. Însă, după cum rezultă, până la urmă doar o zecime din interceptări au avut legătură cu terorismul. Restul au fost făcute în scopuri lucrative, politice, economice sau sociale. Parcă pentru a se scuza, agenţii secreţi spun că principalii beneficiari ai interceptărilor şi rapoartelor SRI au fost preşedintele şi guvernul. Sunt nişte drepturi care vin laolaltă cu jilţul.
În preajma alegerilor europarlamentare, certurile pe fotolii ale clasei politice acoperă ecranele televizoarelor, iar exploziile care se aud pe fundal seamănă uneori a dopuri de şampanie, alteori a petarde şi jocuri de artificii. Trupurile soldaţilor ucişi sunt aduse la ore de minimă audienţă în ţară şi, cu toate că televiziunile sunt maestre în exploatarea din toate poziţiile a durerii personale, nu-şi mai risipesc timpii de publicitate cu inerentele pierderi umane, cum le spun cinic comentatorii, şi filmează în grabă câte-o lacrimă, ba ar fi dispuşi s-o simuleze pe calculator ca să nu se mai obosească. Nu vor să-şi priveze publicul de tragedia celui mai recent divorţ din lumea mondenă, invocând dreptul de a mesteca în direct informaţiile de interes public.
E drept că, după luptele pe controlul telecomenzii din ultimii ani, nimeni nu se aşteaptă ca emoţiile televizate să mai aibă vreo legătură cu realitatea. După mii de ore de telenovelă, sufletul telespectatorului s-a blazat, s-a obişnuit cu durerea. Are nevoie de senzaţii tari, fabricate în laborator. Iar ceea ce este omenesc este prea omenesc şi neinteresant. Presei, ca şi clasei politice, a început să-i producă vertijuri realitatea. Cu toţii încearcă s-o evite. Dacă e inevitabilă, atunci trec prin băi deparazitante şi sterilizante, să nu contamineze cumva cu ceva realitate jocul cu mărgele de plastic din sălile de conferinţă sau din studiourile televiziunilor. Toţi cei care ies din etuvele cu oxigen hiperbaric fără costume de protecţie marca Versace, fără gărzi de corp, fără discursuri paralizante în servietă şi fără măşti pe figură sunt în pericol de moarte. Dovadă stă înceata, haotica, dar sigura extincţie a creaturilor de mare adâncime bugetară cărora contactul cu banii le produce boli de caracter tratate cu ani buni de izolare. Sunt cozi de topor care reînnoiesc de la un mandat la altul. Când adună prea multe informaţii şi ar putea fi periculoşi, când încep să aibă prea mult contact cu realitatea şi să închege o reţea paralelă de influenţă sunt trimişi de concurenţă să se spovedească la Direcţia Anticorupţie şi să se canonească o vreme în celulele de la Jilava sau Rahova.
Alegerile pentru Parlamentul European se apropie implacabil şi politicienii, nevoiţi să fie activi, invadează realitatea pe rute virtuale. Se aventurează în irealitatea imediată. Băile de mulţime au fost substituite de bazinele de audienţă iar audienţele nu mai sunt doar un indicator de piaţă ci şi unul al emoţiilor publice. E drept că, după ce Biroul Electoral Central a făcut curăţenie prin dosarele candidaţilor, televiziunile au pierdut o parte însemnată dintre animalele politice care le ridicau audienţele pe culmi penale. Dar în universul mic al studiourilor TV rezerva de ştiri şoc şi de informaţii bombă este inepuizabilă şi mulţi calcă nepăsători pe minele antipersoană din talk-showuri. Căci poiana lui Iocan s-a mutat în sufrageria votantului mediu, unde protestele se îneacă în bere şi seminţe. Acolo se poate auzi economia duduind şi nivelul de trai ridicându-se.
Aspiraţia tuturor este să stea în jilţ faţă în faţă cu irealitatea imediată, să moţăie şi să protesteze, când şi când, cu lehamite şi plictiseală, pe Facebook. De aceea, înainte de a arunca jilţul din Parlament, premierul ar trebui să se uite dacă nu e cineva în el. Dacă nu stă el însuşi acolo.
