Născută în 4 mai 1968 în oraşul Soroca. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Litere. Doctor habilitat în Filologie, specialitatea Literatură Universală şi Comparată. Din 2010 e şefa catedrei de Literatură Universală la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine. Autoare a mai multor cărţi, monografii şi studii de specialitate. Specialistă în studii de gen şi postcomuniste.
Luni
Bună dimineața! Ador diminețile, chiar și pe cele marcate de meteo-dizenterie. De când mă țin minte, sufăr de o grabă imperativă a reluării zilei de ieri. Igiena, dejunul, cafeaua, țigara (scuze pentru contra-modelul existenței fit), blocul de știri matinale, – toate aceste înnebunitoare tabieturi îmi dau sentimentul trăirii vieții în fiziologia și patologia ei imediată.
Azi e o zi sabatică, ceea ce înseamnă că sunt liberă de hărțuirea instituțională, liberă de cursuri, consultații, ședințe, senate, reforme și alte forme de pantomimă academică. În orice caz, ar trebui să fiu, dar mă contrazice interminabila listă cu sarcini de îndeplinit pentru ziua de azi (ce obezitate sintactică, în romgleza contemporană ar suna scurt pe doi: to do list!). În ordinea priorităților, completez mai întâi fișa de evaluare pentru gradația de merit. E important, de pontajul acumulat va depinde sporul meu salarial în următorii doi ani de activitate universitară. Pentru cine nu știe, gradația de merit este o formă autohtonă de racordare a stahanovismului la capitalism. În noua noastră calitate de prestatori de marfă educațională, trebuie să îndeplinim și supra-îndeplinim planul bienal (cincinalul e, totuși, prea relaxant) de producție științifică pretins solicitată de piața muncii și cuantificabilă în numărul de articole, cărți, monografii, discursuri și proiecte. Asta dacă dorești să-ți ridici salariul tău de universitar puțin peste coșul minim de consum, altminteri te poți descurca și cu tradiționala deja alergare între cele 3-4 locuri de muncă.
Se cam strânge timpul până la conferința din 23-24 mai, dedicată idealurilor omului european. Mai sunt încă multe de făcut, în sens organizatoric, și nu prea am cui delega responsabilitățile. Se anunță a fi un eveniment științific fastuos, cu participarea lui Horia-Roman Patapievici. Folosesc acest „as din mânecă” pentru a mă asigura, personal, de participarea celorlalți, mai puțin patapievici. Dau telefoane, scriu și răspund la mail-uri, explic, exalt, conving, organizarea unei conferințe încă mai seamănă la noi cu o cumetrie, sau cu o nuntă. În mod sigur, cultura dialogului public nu face parte din tradițiile noastre locale. Mai în glumă, mai în serios, cineva mă întreabă despre care idealuri ale Europei intenționăm să discutăm, „despre cele întruchipate de Conchita Wurst?” Trec peste ironia colegului de breaslă ca peste o spărtură în pavajul pietonal. Nici femeia cu barbă, nici impecabilele străzi europene nu amenință, într-un viitor previzibil, să schimbe uimitoarea noastră statornicie.
Lucrez, de câteva ore bune, la redactarea comunicării mele pentru conferință. Evident, nu-mi place fața ascunsă după text, dar despre asta next time. Ratez, în felul acesta, singurul eveniment paradigmatic al capitalei: Dream Flash Chișinău. Nimic mai adevărat, în plină desfășurare a soap-operei naționale, decât această procesiune a bulelor de săpun. Domnii și doamnele de la societatea civilă s-au întrecut pe sine.
Marți
Mă trezesc obsedată de gândul că trebuie să-mi consemnez existența. A scrie despre tine într-un anumit ceas al timpului galactic înseamnă a ieși din starea de contemplare bovină a existenței. Încerc să mă simt prezentă în prezent: consemnez. Zi mare în capitala noastră devenită, pentru câteva ore, buricul chișinăuian al Europei. Șefii de parlament ai statelor Baltice și Nordice se adună la Summitul Nordic-Baltic – 8 (sună aproape ca G-8). Ministerul Tehnologiilor Informaționale este gazda unui alt summit internațional care va discuta perspectivele SF ale unei Moldove digitale.
Tot astăzi vine la Chișinău Președintele Consiliului European, Herman Van Rompuy. Încă n-au plecat înalții demnitari europeni invitați la comemorarea primarului neamț Karl Schmidt. Mai e cineva pe acasă, prin Europa? Urlă sirenele mașinilor de escortă de parcă am fi într-un film american, circulația e restricționată în centrul capitalei, toate canalele televiziunilor locale se întrec în a surprinde nemulțumirea crescândă a cetățenilor împiedicați să ajungă la piața agricolă. Trebuie să fim îngăduitori: ei încearcă să ne tragă spre progres, să nu ne mai incendiem casele, să nu ne mai intoxicăm pe la nunți… Trebuie să încercăm să ne pese. În realitate, cred că aceste pelerinaje spre Chișinău arată că Europa e mai preocupată decât noi de viitorul nostru proxim. Sau de viitorul ei proxim.
Primesc un telefon de la Nușu. Nușu – Carminușu – Carmen este fiică-mea, studentă în Germania. Vorbim despre toate: despre politică, timpul de afară, bicicleta stricată, migrenă, profi, cursuri, prieteni, ofuri. Aceasta se numește a vorbi, nu a comunica, pentru că refuzăm să trăim într - Un veac de singurătate. De aici încolo nu veți mai putea spune că nu ați fost preveniți: socializarea și comunicarea ne vor transforma în niște Aureliano Buendias. Trebuie să redescoperim vorbirea.
Dacă interesează pe cineva, am făcut astăzi cinci ore de muncă intelectuală intensă. Lucrez la un studiu despre amnezia culturală voluntară în perioada comunismului.
Seara am petrecut-o la Sala cu orgă. A fost un concert foarte frumos dedicat memoriei lui Karl Schmidt și prilejuit de împlinirea celor 200 de ani de la stabilirea coloniștilor germani în Basarabia. O istorie incredibilă. Noi ne-am obișnuit să ne complăcem într-un exhibiționism generalizat al suferinței noastre istorice. În ultimii douăzeci de ani, pedagogia tristeții a înlocuit optimismul triumfalist de pe timpurile când Moldova mai era încă o „livadă înfloritoare”. Nu ne-am gândit niciodată cu empatie sau compasiune la destinul celor două Germanii. Nu am suferit niciodată de suferința mamelor care și-au revăzut copiii rămași dincolo de zid abia după cincizeci de ani. Nu ne-am întrebat niciodată prin ce stații de tranzit a trecut trenul repatrierii nemților basarabeni și de câte ori au fost nevoiți să o ia de la capăt. Indiferența din jurul nostru este simptomatică pentru modul în care ne-am ritualizat victimizarea.
Miercuri
Astăzi am cursuri. La Universitate lipsește doar stroboscopul. Bild-board-uri, gazete de perete, ilustrate improvizate de studenți cu urări de bine pentru „iubiții profesori”, un adevărat stabiliment disco-academic rămas intact după sărbătorirea celor 50 de ani de la întemeierea Facultății de Limbi și Literaturi Străine. Universitatea din Bologna are 814 ani, Sorbona – 813, cea de la București e fondată în 1864, A. I. Cuza de la Iași – în 1860. Universitatea de Stat din Moldova există din 1946. Când le vorbesc colegilor din Occident despre acest lucru, prima lor întrebare este: dar unde vă făceați studiile până atunci? Bună întrebare. Majoritatea, probabil, la universitatea vieții.
Am avut două seminarii la Herta Müller. Nici un student din cele două grupe în prag de absolvire nu a auzit despre existența celor 15 republici sovietice, despre țările care constituiau blocul socialist, despre războiul ideologic, cortina de fier, căderea zidului berlinez… Comunismul și, respectiv, postcomunismul este pentru ei un concept la fel de difuz cum era pentru noi, în anii '80, consumismul sau pragmatismul capitalist. Nu condamn, doar constat, eventual, sper că Maia Sandu îmi va citi jurnalul.
Simt că începe să aducă a nouăzecism de la mine ca de la o brânză franțuzească. Trecutul acela e afacerea noastră. Ei au o altă istorie. Care?
Joi
Cod galben de vânt și ploi puternice. Cod portocaliu de migrenă. Cod roșu de spam emoțional. Mă întorc de la ogoarele mele, unde am condus o lungă și tensionată ședință de catedră. Vestea reorganizării facultății pe principiul departamentelor a picat fără anestezie, ca o ghilotină. Nimeni nu înțelege raționamentele și principiul acestei reforme, dar toți intuiesc apropiata lor condiție de șomaj. Literatura are prea puține șanse de a rămâne un departament, nu e nici rentabilă, nici atractivă într-o societate a supraviețuirii. Îmi spunea un coleg că zilele trecute, la Făt-Frumos, Shakespeare se dădea cu reducere, ca un produs cu termen de valabilitate scăzut. Cu Shakespeare nu ajungi să conduci un jeep. Altă treabă „Dreptul economic”. Dacă o mai lungim mult cu tranziția și cu pierderile ei colaterale – intelectualii și profesorii, în primul rând, așa cum or fi ei, improvizați de urgență după curricule pretins occidentale, – nu cred că avem vreo șansă în acest secol să purtăm un dialog civilizat cu Europa.
Speakerii țărilor Baltice și Nordice au plantat copaci în fața Parlamentului. Probabil, avem nevoie și de copaci. Simți cum îți urcă în limfă prea-plinul cioranian de viața academică și de cea societară în general.
În drum spre casă, trec pe la Librăria din Hol. Librăreasa mă recunoaște și această meschină trufie profesională mai taie puțin din gustul sălciu al sictirului. Trebuie să aleg o carte de suflet pentru Ionela. Nelka este fiica prietenei mele de sinergii adolescentine și prietena de scutece a fiicei mele. Mă gândesc cu afecțiune maternă la apropiata ei căsătorie și cu nesfârșită admirație la rugămintea mirilor de a le aduce în dar o carte în loc de flori. Copiii aceștia, Nușu, Nelka, toată generația lor, mă fac mai puțin sceptică referitor la Moldova pusă pe drumul european. Ce carte ar fi emblematică pentru starea de bine a momentului căsătoriei? Răsfoiesc, mintal, marile titluri ale romanelor din toate timpurile fără a mă opri la nici unul. Nu m-am gândit niciodată la faptul că literatura ne-a învățat să iubim, să urâm, să suferim, să fim eroi, dar nu ne-a oferit nici un model de fericire conjugală. Și au trăit în pace și înțelegere până la adânci bătrânețe rămâne o formulă prin excelență de basm. Ezit între „Pământul de sub tălpile ei” și „Zece basarabeni pentru cultura română”.
Vineri
E ultima zi de tezaurizare a capitalului meu existențial. În fond, viața nu e altceva decât ficțiune. Am știut-o dintotdeauna. Că doar nu în grădina fiecăruia fată scroafa godaci cu două râturi.
Citesc toată dimineața lucrările de licență ale studenților. Când simt că nu mai e mult până la pragul de intoleranță, reeditez un episod din serialele americane: butonez pe toate canalele cu un bol de ovăz cu lapte în față. Televiziunile alternează persuasiunea europenizării pas cu pas: festivalul filmului european, ziua Europei la Soroca, UE – principalul partener comercial al Moldovei… E prea multă Europă pe ecranul televizorului, ar trebui să mai cobor în agora.
Mă întrerup pentru a scrie un răspuns la mail-ul plin de nostalgie și tristețe al unei colege plecată cu o bursă de cercetare la Berlin. Cred că povestea relației fiecăruia dintre noi cu Europa visurilor și a frustrărilor e demnă de o carte. Veniți dintr-o cultură policromă, în care nimeni nu trăiește timpul ca o pierdere de timp și, implicit, de bani, ci ca așteptare a vremii cireșelor, a strugurilor, a vinului nou sau a colindelor, noi nu percepem tehnicismul, eficacitatea și performanța acelei societăți decât la modul senzorial, drept un spațiu al huzurului și al splendorii. Copleșiți de frumoasele și folositoarele bunuri civilizaționale, reînviem teribilul nostru dor de casă rămas, poate, unicul nostru sentiment cu adevărat național. Orice ședere mai îndelungată în orașele europene e o redescoperire a ființei noastre făcute din lerui-ler și flori de măr. Știu asta din proprie experiență.
La 11 merg la ICR pentru o discuție cu Valeriu Matei. Tragem șnurul celor două evenimente preconizate pentru săptămâna viitoare: podurile de carte și conferința despre idealurile omului european. Printre telefoane, mail-uri, intervențiile colaboratorilor, ne defulăm pe seama pepinierei academice locale, aprigă la angajamente și dată la dispăruți când vine vremea să le onoreze, după care urmează un sfert de oră de povestire extaziată a nenumăratelor activități culturale în derulare. Un sfert de oră asociat fericirii și legitimei mândrii a omului pasionat de ceea ce face. Am chibzuit atunci că iarăși am chef de idealism și muncă patriotică.
