În avionul spre Beijing stau lângă un cuplu de americani, între 50 și 60 de ani, care pleacă în vacanță în China. Ea are în brațe un vraf de ziare rusești pe care le citește cap-coadă, el are un volum gros de Shakespeare pe care îl adnotează din când în când cu creionul. Când ne aduce ceaiul și ea își lasă deoparte lectura, o întreb ce părere are de relatările presei ruse legate de Ucraina. Îmi răspunde că poate face deosebirea dintre „propagandă și realitate”, dar că „realitatea este alta decât cea din media vestică” și că „Putin este singurul lider puternic al acestei lumi globalizate”.
„Dacă ar mai fi existat cel puțin unul, Crimeea ar fi rămas la locul ei în Ucraina”, continuă femeia, utitându-se peste ochelari la mine, foarte sigură de părerile ei. Soțul ei se uită la mine, dar nu intervine în discuție. „Îl admirați pe Putin?” întreb eu, „într-un fel, da, pentru că spre deosebire de alți președinți are un ideal și vrea să-l pună în practică”, îmi explică femeia, arajându-și eșarfa înodată în jurul gâtului în stilul stuardeselor: „îl admir pentru consecvență, dar nu sunt de acord cu metodele lui” continuă ea. Am aflat ceva mai târziu, înainte să adoarmă, în această cursă de noapte care face cel mai scurt drum din Europa spre China, că este moscovită, că a plecat acum 25 de ani în Statele Unite cu o bursă și că a rămas acolo căsătorindu-se cu domnul de lângă ea.
Într-adevăr, Putin este cel mai puternic, fiindcă face ce vrea, fără să respecte nici un fel de reguli sau de tratate la care Rusia este parte. Călcând în picioare Memorandumul de la Budapesta din 1994 prin care Ucraina a renunțat la arsenalul său nuclear, iar Moscova împreună cu Washingtonul și Londra garantau integritatea acestei țări, Putin se lansează epoca sa anarhică în care nu ține cont decât de proiectul său de refacere a URSS sub o altă denumire. „Cele trei țări nu sunt doar state garante, ci se obligă să asigure securitatea și integritatea Ucrainei”, îmi spunea ambasadorul Kievului la București, imediat după ce Rusia a anexat Crimeea, sugerând că Marea Britanie și Statele Unite au mai multe instrumente la dispoziție pentru a obliga Moscova să-și respecte angajamentul față de Ucraina. Cum ar putea face acest lucru? Prin pârghii diplomatice și economice, spune diplomatul ucrainean.
Vladimir Putin crede însă că a fost nevoit să-și facă dreptate și în celebrul său discurs din 18 martie 2014 le-a reaminti nemţilor că unificarea celor două Germanii, de Est şi de Vest, nu a fost susţinută de celelalte state europene şi că fără Rusia căderea zidului Berlinului ar fi fost amânată. Moscova „a sprijinit în mod neechivoc dorinţa germanilor pentru unitate naţională […] sunt sigur că nu aţi uitat acest lucru şi mă aştept ca cetăţenii Germaniei să sprijine de asemenea aspiraţiile ruşilor, ale Rusiei istorice de a-şi restaura unitatea”. Vladmir Putin aşteaptă deci recunoştinţa Germaniei în această perioadă în care vrea să-şi refacă imperiul atât spre Est, cât şi spre Vest.
Despre recunoștință nu poate fi vorba, mai ales că fostul ministru de externe al Germaniei din perioada unificării a negat că ar fi existat o înțelegere ca între Ribentropp și Molotov. Totuși o anumită flexibilitate a Berlinului față de excesele Rusiei nu poate fi negată, cu toate că despre „garanțiile scrise” invocate de Moscova nu au fost dovedite, deocamdată în nici un fel. Vocea Rusiei explică, însă, că prin acordul din 1989 al celor trei mari puteri, SUA, Germania și Rusia, liderii acestora ar fi căzut de acord ca „extinderea zonei de influenţă occidentală la est de Polonia, pe coridorul sanitar al Rusiei, format din Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan” să nu aibă loc niciodată.
Rusia ar fi fost de acord cu unificarea Germaniei şi şi-ar fi retras trupele din Germania de Est abia după ce secretarul de stat american James Baker ar fi fost mandatat de preşedintele H.W. Bush „să semneze o garanţie” alături de Eduard Şevardnadze, ministurl rus de Externe şi Hans Friedrich Genscher, şeful diplomaţiei germane, prin care puterile vestice nu-şi vor extinde influenţa asupra fostelor republici sovietice, cu excepţia balticelor. Poate că cei trei nu au semnat nimic, așa cum susține acum Genscher, dar fostul secretar de stat James Backer l-a asigurat în 9 februarie 1990 pe Mihail Gorbaciov în sala Ecaterina a II-a de la Kremlin că NATO nu se va extinde spre Est, dacă Moscova accepta reunificarea Germaniei. A doua zi, pe 10 februarie, ministrul german de externe reia aceeași promisiune se pare, potrivit unei note confidențiale a guvernului german care a fost ulterior publicată de săptămânalul Stern (20 martie 2014): „suntem conștienți că apartenența unei Germanii unite la NATO va pune probleme complexe, dar un lucru e sigur pentru noi: NATO nu se va extinde spre Est”.