În țările în care votul este obligatoriu (Belgia, Luxembourg, Grecia, Cipru) problema participării minime nu se pune. Toți cetățenii cu drept de vot sînt obligați să meargă să se pronunțe.
In alte țări, se face o distincție intre votul politic si referendum. La votul politic e necesară o participare minimum, in vreme ce participarea la un referendum nu e supusă nici unei constrângeri, iar procentul acceptabil al votanților poate fi oricât de coborât posibil.
In Italia, chiar si la un referendum se impune un minimum de 50% de participanți pentru ca rezultatul să fie validat. In Franța, in schimb, nu există prag minimum. Astfel, atunci cand fostul președinte Jacques Chirac a impus un referendum pentru coborârea duratei mandatului prezidențial de la 7 la 5 ani, doar 30% din alegători s-au deranjat la urne pentru un rezultat in favoarea reducerii mandatului.
Anul acesta, la alegerile europene recente, a părut că recordul a fost atins de Slovacia, cu o participare de doar 13%. Dar nici măcar ăsta nu este rezultatul cel mai coborat. Anul trecut, in Bulgaria, referendumul in chestiunea energiei nucleare (subiect extrem de sensibil in aceasta țară) a fost invalidat intrucat participarea nu a fost decat de 9%.
Unele țări pot păstra reziduuri de obligativitate a votului. De pildă, in Franța, participarea la vot e obligatorie doar atunci cand trebuie aleși -- in mod indirect de altfel -- senatorii.
Desigur, la origine întâlnim filosofii politice conflictuale. Acolo unde există un prag minim impus - de obicei intre 30% - 50% - se consideră că cetățenii trebuie constrânși să decidă in chestiunile importante la care sint chemați să participe, pentru a împiedica situațiile in care o minoritate isi impune voința. Acolo unde nu există un prag minim acceptabil, ideea este că cetățenii au decis in mod democratic să nu participe la un anume proces sau Inițiativă si ca nu au de ce să se plângă după aceea dacă rezultatul nu le convine.
