A trebuit să stau trei zile în Kashgar pentru a aștepta ziua de luni, în care se deschide granița cu Kîrgîstanul din pasul Torugart aflat la 3700 de metri, în Masivul Thian Shan. Chinezii închid fronitera la sfârșitul săptămânii, în zilele de sărbătoare, când e vreme rea sau când li se pare lor că e vreme rea. Până la graniță există trei controale diferite, prin care autoritățile chineze vor să verifice dacă nu scoți ceva valoros din țară. De pildă unui australian, pe care l-am întâlnit la Bishkek, un polițist chinez care i-a întors rucsacul cu fundul în sus înainte de Torugart, i-a găsit o hartă a Chinei, a deschis-o și nervos că Taiwanul nu aparținea țării lui pe acea hartă a căutat o foarfecă și l-a decupat pur și simplu: Taiwanul ori este al Chinei, ori mai bine să nu fie de loc.
La primul punct de frontieră toate bagajele trec prin aparate de verificare ca în aeroport, iar pașapoartele sunt scanate și atent răsfoite. La al doilea punct de verificare atenția este mai mult asupra actelor, iar la al treilea am văzut multe geamantane și genți răscolite sub privirile nervoase ale posesorilor. Camioanele, care așteaptă în cozi kilometrice, au parte aproape de același regim și pierd oricum foarte mult timp așteptând. Controlul are loc și în sens invers, chiar mai dur, decât spre Kîrgîstan, pentru a încerca să oprească intrarea drogurilor în China dinspre Afganistan, iar așteptarea poate dura ore întregi sau chiar zile, după cum spunea un șofer din zonă.
Străinii nu pot trece, potrivit legii, granița prin Torugart. Dar legea are excepții, așa că agențiile de turism agreate de autorități pot obține contra cost un permis special, iar în pachet intră obligatoriu și transportul, calculat de cel puțin 50 de ori mai mult decât prețul unui bilet cu autobuzul local, care traversează frontiera.
Aici, ca în toată Asia Centrală mita, oficializată în formula chineză sub masca diferitelor taxe percepute pentru cei ce intră sau ies din țară prin Torugart și alte granițe dificile, sau mita subînțeleasă la celelate frontiere din regiune este o practică tradițională.
Nanaivandak, negustorul care face comerț pe Drumul Mătăsii în perioada 730-751, din istoriile scrise de Susan Whitfield în „Life Along The Silk Road” (1999) știe întotdeauna cât sau ce să le dea vameșilor de care trebuie să treacă, peste sumele oficiale pe care le plătește. În călătoriile lui de la Samarkand (azi în Uzbekistan) spre Changan (astăzi Xi’an din China) și retur Nanaivandak nu se împiedică de lăcomia diferitelor autorități, de drumul dificil care traversează Thian Shan la peste 3000 de metri și nici nu se teme de bandele de hoți care mișună pe drumul caravanelor, este doar prevăzător și încearcă de fiecare dată să se oprească într-un oraș pe care nu l-a văzut. Negustoria lui e o aventură permanentă, dar bine planificată. Pentru a intra în China cu baloturile sale de lână, cu pietrele prețioase și cu jadul din bagaje trebuia să dea un „bacșiș considerabil”, dar odată ajuns acolo știa să se bucure de „noodles-ul picant, de vinul făcut din țâța iepei, strugurii cei mai dulci, crescuți în oazele Deșertului Gobi și de dansatoare […] care miroseau a iasomie”. În restaurantele chinezești comanda separeurile luxoase, pe care le caută și astăzi oamenii de afaceri, pentru a se bucura în intimitate de mâncare, vin și femei. Ceainăriile și restaurantele din China folosesc și astăzi aceste separeuri, fie ca sunt prevăzute din construcție, fie că încăperile largi se compartimentează prin panouri glisante sau în cel mai rău caz prin paravane.
O întreagă civilizație s-a format la umbra acestor paravane, care au marcat istoria politică a Chinei. În spatele lor împărații galbeni și-au eliminat adversarii, și-au sedus concubinele și au gândit strategiile de apărare și de atac ale țării. Partidul Comunist Chinez continuă și astăzi tradiția paravanelor, în spatele cărora ascund ororile unei dictaturi capitaliste și luminate. După aceste paravane dispar uigurii răzvrătiți, pe care familiile lor nu-I mai văd nicioadată, femeile obligate să facă avorturi în luna a șaptea sau chiar a noua, oamenii care nu se aliniază, care vociferează fără voie, care vor altceva decât partidul. Și tot în spatele paravanelor își ascund liderii chinezi averile, afacerile și complicatele rețele de corupție.
Dacă ar putea i-ar ascunde și pe ziariștii străini asupra cărora fac presiuni de câte ori află că nu scriu lucruri pozitive. Au încercat în 2013 să-l convingă prin metode variate pe Marc Saikali, de la France 24 să renunțe la documentarul „Șapte zile în Tibet”, celor de la New York Times și de la Bloomberg le-au cerut să scoată investigațiile despre bogăția lui Xi Jinping, încă înainte ca acesta să ajungă președintele țării. Și pentru ca imaginea Chinei să fie bine propagată, toți corespondenții occidentali din China sunt obligați să facă un interviu anual cu ministrul de Externe de la Beijing, înainte de a li se reînoi acreditările.