Drumul către Slaviansk dinspre Donețk îți ia patru ore, deși distanța pe linie dreaptă este de doar 120 km. Dar de la Kramatorsk trebuie să fac un ocol de vreo 200 km pentru a ocoli posturile de control ucrainene unde controlul documentelor poate dura două ore și mai mult. Pe anumite segmente, deja în apropiere de Slaviansk, drum nu mai este deloc, sub roți e doar lut gras, mașina deraiază în permanență, iată de ce mergem cu o viteză sub 10 km pe oră. Pe alocuri din cauza gropilor și a hopurilor amortizatoarele de la Skoda-Octavia nu fac față și uneori pare că încă o lovitură și nimeni nu va mai merge nicăieri.
Imediat la intrarea în oraș sunt urme de tir de armă automată. Case și magazine distruse, benzinăria aruncată în aer de o rafală de artilerie, liniile de troleibuz rupte de-a lungul drumului. Unele clădiri stau fără nicio sticlă în gemuri. Orașul este practic total lipsit de curent electric, deși în unele sectoare electricitate este. Pe strada Șevcenko ard câteva felinare în stradă, nimeni nu le stinge în timpul zilei. Orașul arată pustiu, dar oameni totuși au mai rămas. Unul dintre militarii voluntari îmi spune (chiar dacă nimeni nu duce o astfel de statistică) că în percepția localnicilor orașul a fost părăsit de 60-70 la sută dintre locuitori.
În Slaviansk înțelegi cu precizie că războiul este cu adevărat în toi. „Idioții noștri, strigă o femeie pe stradă, au doborât un elicopter ieri. Idioții ceilalți în replică au dat foc unui lan de grâu și nu au permis să fie stins. Cum e posibil așa ceva?!”
Încerc să mă acreditez la cartierul general local, care în continuare este numit din inerție Serviciul de securitate al Ucrainei (SSU). Fără a avea pe acreditare
semnătura și ștampila ministrului apărării „Republicii populare Donețk”, Igor Strelkov, în Slaviansk nu se poate lucra. Aflu că Strelkov nu este și că trebuie să aștept, poate chiar până diseară. Asta e, va trebui să mă descurc fără acreditare. Mă interesează stările de spirit ale oamenilor din oraș, iar cu ei pot sta de vorbă și așa. Dar deocamdată stau lângă SSU, vorbesc cu paza. Întreb câți sunt dintre cei ne-locali, veniți din alte părți, în gărzile populare. „Vreo cinci procente, probabil”, răspunde un bărbos cu armă automată. Baricada de lângă clădire este dotată cu mitraliera muzeistică Maxim, cea care poate fi văzută în filmele despre războiul civil din Rusia de la începutul anilor 20 ai secolului trecut.
„Nu vreți un pisoi?”, îl întreabă pe colegul meu din Cehia chelnerița singurei cafenele care mai lucrează încă în oraș, cu denumirea sugestivă „Absolut”. „Păi cum să-l duc cu mine de aici?”, răspunde pierdut colegul meu. „Luați-l, insistă tânăra, veți avea un pisoi tocmai din Slaviansk”. Din intonație aud clar că femeia este nespus de mândră de propriul oraș.
Lângă cafenea se distribuie apă. La rând stau în mare parte oameni în vârstă. Mașina își face plinul cu apă la un izvor în regiunea sectorului Artiom. Este periferia Slavianskului, cea care a fost supusă prima focului de artilerie.
În stradă mă apropii de un cuplu - soț și soție - care se plimbă cu băiețelul de șase ani, și îi întreb dacă nu le este frică să rămână aici, dacă nu intenționează să plece. „Este orașul nostru, spune tânăra, de ce trebuie să-l părăsim! Nu noi am venit la ei, ci ei la noi”.
Oamenii cu care am stat de vorbă au stări de spirit asemănătoare. Ei susțin gărzile populare și în termeni energici condamnă Kievul. În plus, cu toții sunt convinși că republicile populare Donețk și Luhansk în curând vor distruge armata ucraineană, ei numesc chiar și o dată cocretă. Victoria va fi obținută pe 12 iulie. Așa a prezis un călugăr, care încă nu s-a înșelat niciodată. În oraș se zvonește că pe data de 27 iunie, după încheierea armistițiului, militarii ucraineni vor folosi toate resursele pe care le au pentru a înfrânge apărarea Slavianskului. „Cică, va fi ceva de groază”, spune zgribulindu-se o tânără de vreo 23 de ani.
În lipsa știrilor, orășenii trăiesc cu zvonuri, unul mai penibil decât altul. „Ucrainenii au plecat de pe muntele Karaciun, acum acolo au rămas doar polonezii și negrii”, încearcă să mă convingă în cor oamenii care stau în rând după apă.
În curtea unui bloc distrus stau câțiva bătrâni. O femeie a adunat un vraf de lemne, va găti prânzul la un cuptor improvizat, făcut din pământ și cărămizi.
În oraș nu e foamete, deși majoritatea magazinelor sunt închise. Toți doritorii sunt hrăniți gratuit în cantina publică deschisă chiar în centru. „Pe zi, îmi spune directorul acesteia, deservim cam 500 de persoane. Ar fi mai mulți, dar de la periferii oamenilor le este greu să vină până aici. Banii pentru cantină i-a dat Strelkov”.
E timpul să plecăm. De obicei, tirurile încep la ora 4 după amiază. Aflăm însă că în intervalul cât am stat la Slaviansk militarii ucraineni au instalat pe drum un post de control și au oprit complet circulația pentru a dota noua poziție cu cele necesare. Taximetristul, o femeie de 54 de ani, spune că va trebui să trecem prin postul armatei ucrainene, că acolo atitudinea față de jurnaliști este destul de calmă. Periculoase, după cum spune ea, sunt posturile controlate de militarii gărzii naționale sau de cei din diferite batalioane – Dnepr, Donbass etc. Odată, povestește Tania, jurnaliștii francezi pe care i-a dus la Slaviansk au fost ținuți acolo câteva ore. Au fost interogați, li s-a examinat tot materialul filmat. Ne-am convins că avea dreptate – prin postul armatei trecem fără probleme. Controlul durează cinci minute. „Să treacă, mașina e curată”, strigă un ofițer soldatului. Și acela ne face semn să plecăm.
Totuși, armistițiul este sesizabil. Tirurile chiar dacă continuă, au totuși un regim de minimă intensitate. La Kramatorsk o rog pe taximetrista noastră să întoarcă către aeroport. Acesta este controlat de militarii ucraineni, care, la rândul lor, sunt înconjurați de gărzile separatiste. Dar drumul către aeroport este blocat de două tractoare. Nici la Donețk, apropo, nimeni nu este lăsat să se apropie de aeroport. Iar când încep tirurile inspectorii auto în general închid circulația în zonele periculoase.
Dar în principiu legături între orașe există. Cei din Slaviansk pot ieși din oraș și pot reveni înapoi. Vineri, Natașa, o tânără slăbuță, scundă, de 24 de ani, o va duce la Donețk pe bunica ei, care din cauza evenimentelor recente are o agravare a unei boli psihice. Natașa locuiește cu părinții și cu fiica de 6 ani. Fratele s-a înscris în gărzile din Kramatorsk. „Printre cunoștințele voastre există oameni care nu susțin republicile populare Donețk și Luhansk și ar dori ca Kievul să facă ordine aici?, o întreb. „Da, îmi spune, au fost și din ăștia, dar nu foarte mulți. Au plecat printre primii. Au rămas în mare parte cei care susțin gărzile populare. Și bătrânii, care nici nu au unde pleca și nici nu au cu ce”.
