Preşedinta Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, Livia Stanciu, s-a supărat pe jurnalişti. Aceştia ar fi trecut pe sub toate pragurile editoriale când au relatat cazul şefului mafiot care i-ar fi dat mită fratelui prezidenţial. A fost supărată că ziarele au repetat ca papagalii numele spuse la supărare de Bercea Mondial, nume de politicieni şi înalţi demnitari pe masa cărora ar fi pus o pâine albă pe care era scris „mită” cu cerneală fluorescentă. Printre aceştia s-ar număra şi preşedinta Înaltei Curţi. Dacă e adevăr sau minciună nu mai preocupă pe nimeni. Nici autorităţile, nici opinia publică nu se mai împiedică de multă vreme de problema adevărului. Nu trece săptămână să nu aflăm că multe dintre cele mai penale poveşti de succes sunt spălate de păcate în cristelniţele înalţilor magistraţi. Iar, dacă un învinuit este suficient de bine plasat în lanţul trofic al politicii, ajunge să controleze procesul şi să negocieze deznodământul. Încă nu au fost cercetate în profunzime valorile eliberatoare ale turnătoriei.
După ce fratele preşedintelui a ajuns în arest, interlopul-turnător şi fraţii săi întru găinării şi-au redescoperit creativitatea şi-şi aruncă acum gunoaiele în curtea lui Dan Voiculescu, poate gustă din libertate cu un an-doi mai devreme. Nu ştim cât de adevărate sunt aceste dezvăluiri, cert este că Dan Voiculescu, turnător dovedit şi el, a demonstrat că are pielea groasă, adaptată tuturor catastrofelor. Poate asimila orice bombă atomică de presă cât de murdară ar fi. Este acuzat că i-ar fi mituit pe interlopi să mintă în privinţa lui Mircea Băsescu. Îl acuză Marian Căpăţână, politician PDL implicat şi el în acelaşi dosar, dovedind că, alături de magistraţi, poliţişti şi procurori, politicienii sunt profund implicaţi în lupta împotriva corupţie în calitate de învinuiţi. Marian Căpăţână se află acum în miezul unei dispute etice în PDL, unde pare să fi fost promovat din greşeală şi neştiinţă întrucât chiar şi tovarăşii săi ilegalişti, cei cu care a făcut primele milioane, i-au uitat numele. A ajuns şi el în sfera politicii, ca şi Omar Hayssam, ascuns printre berbecuţii pe care-i hrănea consistent să nu behăie.
Chelfăneala dintre foştii incoruptibili ai lui Traian Băsescu a consumat toate noroaiele acestui anotimp ploios şi e greu să mai distingi culoarea îngerilor ca să nu mai vorbim despre sexul lor. Se vor spăla de păcatele tinereţii revoluţionare după fuziunea cu PNL. Se ştie doar că, odată ce fuzionează mai multe partide, se proclamă o amnistie morală şi nu mai contează griurile morale ale partenerilor. După cum s-a dovedit, partidele au stomac multicompartimentat şi digeră cu plăcere hrana expirată. E în codul lor genetic aspiraţia către partidul unic. Au atâta foame în ele că şi bacteriile au devenit hrănitoare. Unificarea doctrinară de stânga sau de dreapta nu mai are de-a face cu ideologia, ci pare să fie doar un fel de a face dreptate mâinii cu care se ia sau se dă mita.
Dincolo de acuzaţiile reciproce de corupţie, este evident că nu mai contează de multă vreme cine are dreptate. Invocând disfuncţiile instanţelor de judecată, soluţiile pricinoase, corupţia prezumată a unor magistraţi, marii inchizitori mediatici oficiază în direct slujbe de sfinţire a corupţilor care-şi cumpără protecţia cu banii de publicitate. Deşi stau cu toţii prin subterane, nu vrea nimeni să fie negru absolut. Se poartă cenuşiul semiobscurităţii, al semilegitimăţii. În această penumbră pot pretinde toţi că procesul căruia i-au căzut victime este politic şi probabil că nu greşesc prea mult. Nu e idol care, căzând de pe piedestal, să nu stropească jur-împrejur cu mizerie, chiar şi cerul de stele pitice al politicii. Cum spunea Viorel Cataramă deunăzi, partidele sunt organizate ca nişte grupuri infracţionale organizate şi de aceea sentimentul de fraternizare dintre demnitari şi interlopi face istorie. Hărţile corupţiei urmează conturul intereselor politice. Chiar dacă exponat de muzeu, fostul finanţator şi profitor politic ştie ce spune. La urma urmei, însuşi premierul este un dealer de funcţii şi putere plin de succes, dacă ne gândim că din biroul său era dirijat traficul de influenţă. Iar recent, ziarele publicau un bileţel prin care preşedintele Băsescu ar fi dat ordine de front pentru ierarhia de putere a noului său partid. Aşa se vede că multe dintre contorsiunile publice ale celor doi nu sunt neapărat scene de luptă sau de dragoste, ci doar reflexele de supravieţuire ale unor animale politice în cădere liberă.
Demnitarii români poartă cu mândrie cicatricele corupţiei. Sunt simbolul nenumăratelor lupte cu ispita, efect pervers al luptei pentru putere. Un demnitar curat este o contradicţie în termeni. Scena politică are oroare de vid şi cum vede un loc alb, imaculat îl spală cu apele ei murdare. Speranţa de viaţă a unui politician onest este tot mai scurtă. Nimeni nu are încredere în ei. Colegii lor care-şi marchează toată ziua teritoriul nu le pot suferi mirosul de levănţică. Iar mulţi alegători, inspiraţi de propagandă, îi consideră neexperimentaţi şi se tem de foamea lor prea multă vreme reprimată în spatele sfinţeniei. Este un joc de lumini şi umbre care orbeşte moral o bună parte a societăţii, pentru care problema responsabilităţii a devenit un subprodus al luptei politice, deci etic irelevantă.
Poate că de aceea puţini s-au revoltat la auzul recentei decizii a magistraţilor militari care au stabilit că ofiţerul care l-a torturat pe disidentul Gheorghe Ursu nu trebuie cercetat penal pentru că victima nu s-a opus regimului dictatorial al lui Ceauşescu, ba chiar a avut un regim privilegiat. După ce a fost turnat de colegi pentru că făcea comentarii politice, compara măreţele realizări cu valorile occidentale şi spunea ce a mai auzit pe la Europa Liberă, Gheorghe Ursu a fost arestat pentru că avea cinci dolari nedeclaraţi, apoi a fost închis fără judecată, bătut şi torturat vreme de câţiva ani. A murit când unul dintre cei care-l băteau l-a izbit cu capul de calorifer pentru că nu voia să-şi toarne prietenii. În urma deciziei dată de judecătorul Gabriel Gunescu de la Tribunalul Militar, căpitanul de Securitate Marin Pârvulescu a fost declarat nevinovat, iar cererea de anchetare a acestuia, formulată de fiul lui Gheorghe Ursu, a fost respinsă.
Adevărul este că disidenţii erau redistribuiţi penal de tribunalele comuniste: nu puteau exista nemulţumiţi în cel mai bun dintre infernurile posibile. Astfel că disidenţii erau fie traficanţi de valută, fie hoţi de maşini, fie homosexuali, corupţi până-n măduva oaselor. Securistul făcea chiar bine că-l chinuia pe privilegiatul sistemului, prea s-a plimbat prin toate ţările europene înainte de aderare. Poate de aceea nu se face dreptate în cazul sutelor de mii de români arestaţi, torturaţi şi omorâţi prin lagărele comuniste: pentru că au fost privilegiaţi. Astfel, moartea unuia dintre cei mai importanţi disidenţi români a fost relativizată şi ridiculizată, transformată într-un simplu asasinat fără culoare politică. Chiar dacă oarbă, justiţia era pe-atunci bine orientată politic, cum e şi astăzi, când se pregăteşte să-l scoată din penitenciar pe persecutatul Adrian Năstase, pentru bună purtare. În cacofonia certurilor şi acuzelor, a hohotelor de râs sau de plâns, a huiduielor şi imnurilor de slavă, decizia scandaloasă a judecătorului militar a căpătat un aer normal. Trăim într-o societate fără îngeri. Dacă e găsit vreunul, e exorcizat. Oricum prin subterane, aripile strălucitoare sunt irelevante, mai mult încurcă. Pe acolo se descurcă bine cârtiţele.
