La ședința Biroului Politic al CC a PCUS din 29 iunie 1985, Gorbaciov l-a propus în funcția de președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, oficial a doua demnitate în stat, pe Andrei Gromîko, care ocupa funcția de ministru de Externe din 1957. Cu câteva luni în urmă, la moartea lui Cernenko, Gromîko îl propusese pe Gorbaciov pentru funcția de secretar general. Iar acum, drept mulțumire, părintele perestroikăi l-a destituit din funcția de ministru chipurile avansându-l, în realitate trăgându-l pe linie moartă. Surpriza, însă, abia urma: Gorbaciov l-a nominalizat pe Eduard Ambrosievici Șevardnadze, prim secretar al Partidului Comunist Georgian, pentru postul de ministru de Externe. Stupefacția se putea lesne citi pe fețele membrilor Biroului Politic. Orice alt membru al conducerii putea fi trimis la Externe, totuși nu Șevardnadze.
Cariera lui Șevarnadze ilustrează foarte bine întorsăturile pe care un destin jucăuș le poate da vieții. Activist komsomolist de la 18 ani, fără educație sistematică, singura școala pe care a frecventat-o era școala de partid de pe lângă CC al PC Georgian. A obținut și diploma Institutului Pedagogic Kutaisi pe când era secretar al Komsomolului din RSS Georgia, fără să treacă pe la cursuri. A făcut parte din grupul activiștilor de partid transferați la Ministerul de Interne, practică obișnuită în sistemul comunist, menită să consolideze controlul partidului asupra „brațului înarmat al poporului” cum era numit KGB-ul. După câțiva ani petrecuți în fotoliul de ministru de Interne la Tbilisi, Șevardnadze a fost promovat în funcția de prim secretar al CC al PC Georgian, înlocuindu-l pe nu mai puțin celebrul Mjavanadze, unul dintre cei mai corupți șefi de republică sovietică.
De ce Șevardnadze? Poate pentru că Mihail Sergheevici îl cunoștea de multă vreme, amândoi fiind susținuți în carieră de către Andropov, președintele KGB și secretar general pentru scurt timp, la moartea lui Brejnev. În fond, carierele politice ale celor doi s-au întrepătruns, la un moment dat, ambii devenind membri ai Biroului Politic în 1978. Spre deosebire de ceilalți membri ai conducerii sovietice, Șevardnadze nu avea nici o calificare pentru acest post, nu știa limbi străine, nu călătorise, mediul diplomatic îi era cu totul străin. Marea calitate care i-a și asigurat avansarea în carieră, remarcată în toate memoriile care s-au publicat până acum, era capacitatea lui Șevardnadze de a spune șefilor ceea ce ei doreau să audă. Propunându-l pe Șevardnadze, de fapt Gorbaciov spunea Biroului Politic că el însuși va conduce politica externă și nimeni altcineva. Sigur, Gorbaciov mai apela și la specialiști în relații internaționale, însă aceștia erau consilierii lui, nu diplomați din ministerul de externe sovietic.
Șevardnadze nu l-a însoțit pe Gorbaciov la București, cu ocazia vizitei oficiale pe care liderul sovietic o efectuează la 25-27 mai 1987. Își amintea însă în 2009, într-un interviu oferit unui ziar românesc că cei doi secretari generali s-ar fi certat o noapte întreagă, Gorbaciov insistând pentru reforme și democratizare, pe care însă Ceaușescu le respingea. Șevardnadze spune că Moscova n-a avut nici un amestec în evenimentele din decembrie 1989 din România și nu avea nici un candidat pregătit să preia puterea.
Evenimentele din decembrie 1989 nu au avut un caracter antisovietic. Nimănui nu i s-a părut suspect faptul că, prin articolul 9 al comunicatului Consiliului Frontului Salvării Naţionale care-şi asumase conducerea României în seara zilei de 22 decembrie, noua putere a declarat că rămâne fidelă Tratatului de la Varşovia. De altfel, revoluția din decembrie s-a suprapus cu al doilea Congres al Deputaților Poporului din URSS, când opoziția condusă de Andrei Saharov, cel care și moare în timpul desfășurării congresului, a prezentat un program alternativă la reformele lui Gorbaciov și a cerut anularea articolului 6 din Constituția sovietică care asigura PCUS monopolul politic și rolul conducător în societate. În ultimele zile ale congresului când izbucnise revoluția la Timișoara și București, Gorbaciov a prezentat o informare despre acestea, într-o ședință cu ușile închise.
La 6 ianuarie 1990, ateriza pe Otopeni Eduard Șevardnadze, ministrul de externe al URSS și membru al Biroului Politic. În programul scurtei vizite, de doar o zi, figurează primiri la Ion Iliescu și premierul Petre Roman, și convorbiri cu omologul său, Sergiu Celac. Vizita în sine nu avea nimic neobișnuit, iar suprapunerea vizitei cu bâlbâiala noii puteri care scoate în afara legii partidele comuniste, apoi anulează măsura, pentru a decide în final transformarea FSN în partid politic și participarea lui la alegeri, este o simplă coincidență. Interesul Moscovei pentru evoluțiile de la București era special și pentru faptul că România, spre deosebire de celelalte foste țări socialiste de la granița cu imperiul sovietic, avea o moștenire istorică complicată a relației cu URSS, Basarabia și problema tezaurului evacuat în Rusia, în 1916-1917. De atfel, începând cu 15 ianuarie, Bucureștiul începe să fie vizitat de tot felul de delegații din RSS Moldovenească, de la scriitori și oameni de cultură, la experți în domeniul planificării.
Vizita lui Șevardnadze s-a înscris într-o lungă listă de demnitari străini care vizitează Bucureștiul după revoluție. Cei mai mulți sunt francezi. La 2 ianuarie, Laurent Fabius, președintele Adunării Naționale a Franței, urmat de ministrul de Externe, Roland Dumas, la 10-11 ianuarie. Vine rândul lui Hans Dietrich Genscher, vice-cancelar și ministru de Externe al RFG, la 15-16 ianuarie, să facă o vizită la București, Timișoara și Sibiu. În câteva săptămâni, însă, entuziasmul față de noua putere de la București dispare, în schimb apar tot felul de semne de întrebare privind orientarea României, unele generate și de trecutul celor care formau nucleul dur al noii puteri instalate.
Treptat, liderii comunişti reformişti, veniţi la putere în Europa Centrală și de Est pe valul schimbărilor declanşate de perestroika, au fost înlăturaţi. Pentru foştii sateliţi ai URSS prioritară a devenit relaţia cu Occidentul, negocierile cu Moscova vizând, în cazul multora dintre ei, condiţiile de retragere a trupelor sovietice staţionate în unele din aceste ţări.
Pe fondul neîncrederii Occidentului faţă de noua putere instalată la Bucureşti în decembrie 1989, România s-a apropiat de Moscova. După vizita lui Șevardnadze la București, miniştrii guvernului Petre Roman au bătătorit drumul spre Moscova. S-a reluat pregătirea cadrelor militare şi a diplomaţilor în Academiile de stat major şi la Institutul diplomatic de la Moscova, politică la care România renunţase încă din 1964. E limpede că România îşi pregătea cadrele pentru o solidă colaborare cu Uniunea Sovietică.
Bucureştiul nu a agreat desfiinţarea structurilor multilaterale ale lagărului socialist, Pactul de la Varşovia şi CAER. La consfătuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al organizaţiei Tratatul de la Varşovia (7 iunie 1990), s-a adoptat o declaraţie oficială prin care membrii pactului se angajau „să revizuiască caracterul, funcţiile şi activitatea Tratatului de la Varşovia”. În afară de Gorbaciov, singurul interesat în restructurarea şi menţinerea Pactului de la Varşovia a fost preşedintele României, Ion Iliescu. Potrivit comunicatului oficial, Gorbaciov şi Iliescu „au confirmat interesul lor pentru restructurarea activităţii organizaţiei Tratatul de la Varşovia şi CAER, transformarea lor în instituţii care să contribuie activ la stabilitatea internaţională”. Nici un alt lider din centrul şi estul Europei nu a formulat, cu această ocazie, vreun interes pentru menţinerea celor două organizaţii. Acţiunea tandemului Iliescu-Gorbaciov a fost blocată de hotărârea cu care alţi lideri din Europa Centrală au cerut desfiinţarea imediată a structurilor militare ale Tratatului de la Varşovia.
În ianuarie 1991, devenise limpede că Moscova pierduse influenţa în fostele ţări socialiste. Singura consolare a lui Gorbaciov era România lui Ion Iliescu. Liderul de la Bucureşti era dat exemplu şefilor fostelor partide comuniste, rebotezate socialiste. Conform stenogramei convorbirii lui Gorbaciov cu Alexandru Lilov, preşedintele Prezidiului Comitetului de conducere al Partidului Socialist Bulgar, din 23 mai 1990, Iliescu era lăudat de Gorbaciov pentru felul în care conduce România, pentru victoria repurtată în alegerile din 20 mai şi pentru linia de politică externă adoptată. În acelaşi timp, Gorbaciov, vorbind despre faptul că Iliescu este „pregătit pentru o colaborare constructivă” cu Moscova, atrage atenţia asupra faptului că „apropierea poziţiilor noastre nu trebuie afişată peste măsură”.
Abia la 6 februarie 1991, Ministerul de Externe al României a făcut public acordul pentru desfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Câteva zile mai târziu, la 12 februarie, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Gorbaciov a anunţat decizia URSS de a desfiinţa Pactul de la Varşovia. Moscova a încercat ca momentul desfiinţării structurilor multilaterale, Tratatul de la Varşovia şi CAER, să se suprapună cu cel al semnării tratatelor bilaterale cu fostele state din blocul comunist. În felul acesta, URSS spera să-şi menţină relaţii privilegiate cu foştii sateliţi şi chiar o influenţă asupra acestora. Numai că negocierile cu Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi Bulgaria băteau pasul pe loc. Doar România era pregătită.
Semnarea tratatului cu URSS a fost anunţată în ultimul moment din raţiuni ce ţineau de viaţa politică de la Bucureşti. Pregătirea documentului s-a desfășurat în direcția de profil de la MAE, în cel mai mare secret, sub atenta supraveghere a ministrului Adrian Năstase. Chiar şi fixarea datei semnării, 5 aprilie, în Vinerea Mare, dinaintea Paştelui ortodox, stârneşte nedumeriri. Tratatul cu România era primul semn că noua strategie sovietică faţă de Europa Centrală şi de Răsărit începea să dea roade. România, spunea atunci Gorbaciov, „a devenit prima ţară care s-a arătat pregătită” pentru a încheia un tratat cu URSS după prăbuşirea Cortinei de Fier. Într-un interviu acordat agenţiei Itar Tass, ministrul sovietic de Externe, A. Bessmertnîh, invita şi celelalte ţări foste socialiste să urmeze exemplul României: „Noul tratat cu România deschide calea semnării unor tratate asemănătoare şi cu alte ţări ale Europei de Răsărit: Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia”. Numai că foştii parteneri ai României din lagărul socialist făceau atunci paşi importanţi în apropierea de structurile vest-europene.
Cu mult timp înainte de şedinţa din 25 februarie 1991, de la Budapesta, când s-a decis desfiinţarea structurilor militare ale Pactului de la Varşovia, în Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria se discuta despre aderarea acestor ţări la NATO.
Între timp, ministrul sovietic de Externe Șevardnadze ieșise din scenă. Însă, nu de tot. Se poate spune că el a fost prima victimă a democratizării URSS. În primăvara 1990, în Congresul Deputaților Poporului s-a format facțiunea Soiuz care-l acuza pe Gorbaciov că a făcut Rusiei mai mult rău decât Napoleon și Hitler împreună, transformând-o într-o putere de mâna a doua. Gorbaciov și Șevardnardze erau considerați vinovați de lichidarea Tratatului de la Varșovia și a sistemului internațional bipolar. Șevardnadze, un georgian, deci un ne-rus, a decis să se retragă din fruntea diplomației sovietice, sfătuindu-l pe Gorbaciov să aducă un etnic rus în fruntea ei. Va reveni pentru câteva săptămâni în funcția de ministru al comerțului exterior, înainte de colapsul URSS (noiembrie - decembrie 1991). În ciuda faptului că Șevardnadze era în politica mare de 20 de ani, începând cu 1972, când a devenit prim secretar la Tbilisi, cariera lui politică avea să reînceapă în toamna 1992, când preia conducerea unei Georgii independente. După mai bine de un deceniu, la îndepărtarea sa de la putere în urma Revoluției trandafirilor (2003), Șevardnadze lasă în urmă o țară mâncată de corupție, controlată de clanuri ale lumii criminale, fără instituții funcționale și cu o parte a teritoriului controlat de entități separatiste, controlate de Moscova.
Ce a fost Șevardnadze? Și activist de komsomol și partid, și cekist și diplomat sovietic și președinte de parlament și președinte de țară și obiectiv pentru atentatori criminali. Era un om plin de bunăvoință și de bune intenții, însă n-a știut nici una din aceste meserii, el a fost pus acolo doar pentru că avea capacitatea de a le spune șefilor ceea ce ei doreau să audă. El a fost aproape toată viața instrumentul altora, al lui Andropov care dorea să lovească în coruptul Mjavanadze, prim secretar al Georgiei, al lui Gorbaciov care avea nevoie de un afon în ale diplomației și relațiilor internaționale în fruntea externelor sovietice, al clanurilor georgiene care l-au alungat pe președintele Gamsahurdia și l-au chemat pe Șevarnadze la Tbilisi pentru a prelua conducerea micuței dar agitatei republici transcaucaziene.
