Pe bordul mașinii care în mod neoficial face pe taxiul, un Buda auriu stă bine lipit, pentru a-l identifica pe șofer cu grupul etnic majoritar al Chinei. De la gara din Turfan până în centrul orașului e aproape o oră de mers pe autostradă, iar mușteriii sunt împărțiți rapid între taximetriști. Niciodată o mașină nu ia un singur călător, fiindcă ar fi prea scumpă cursa și toată lumea ar merge cu autocarele. Am fost înghesuită cu tot cu rucsacul meu uriaș în spate, lângă două femei care se uitau curioase la mine. Singura modalitate de a răspunde privirilor de toate felurile e să zâmbești.
Budismul afișat al șoferului într-un oraș în care 80 la sută din locuitori sunt musulmani nu este un gest curajos sau pios, ci mai degrabă unul de superioritate al rasei mai bine situate, al majorității Han, care conduce China dintotdeauna. Liderii Partidului Comunist Chinez au fost și sunt toți reprezentanți ai acestei etnii, iar idealul colonizării celor două regiuni rebele Xianjing și Tibet este mai actual ca niciodată.
Turfan se află în Xinjiang, cea de-a doua regiune autonomă chineză care, după Tibet, dă bătăi de cap Beijingului. În centrul Turfan-ului, la aproape fiecare colț de stradă stă câte o dubă neagră cu girofarul pornit și cu polițiști bine înarmați. În fața uneia din ele un panou, tot negru, pe care scrie în chineză și în engleză, fără nici un ocol: „antiriot police”. În timp ce fac poze, de la oarecare depărtare, unul dintre cei din mașină vine și-mi ia aparatul. „Nu scrie fotografiatul interzis”, încerc eu să glumesc, dar lui nu-i arde de glume și mă împinge spre dubă. Protestez jovial încercând să-I conving că n-am încălcat legea. În fine, mă pune să-i arăt pozele și să le șterg pe cele cu echipajul împotriva revoltelor, ceea ce și fac sub atenta lui supraveghere. La despărțire îmi zâmbește prietenește, ca și cum mi-a făcut un serviciu.
Bazarul, dubele de poliție și mașinile cu muzicanți umplu micul oraș. Muzicanții sunt pentru nunți: fiecare convoi de nuntă are în față o mașină cu trei toboșari și un trompetist. Cele mai sofisticate au și acordeonist. Polițiștii sunt pentru a veghea „să nu se strângă mai mult de cinci oameni la un loc, dacă nu-i ospăț”, aflu de la taximetristul care m-a dus să văd Grotele celor 1000 de Buda de la Bezeklik. Cu mult înainte de a fi musulmană, mica oază de pe Drumul Mătăsii, fusese budistă. Abia la sfârșitul secolului al XIV-lea, Turfan-ul a fost forțat să treacă la islamism, în încercarea urmașilor lui Ginghiz Han de a prelua controlul asupra Drumului Mătăsii.
La 45 de kilometri spre est Grotele de la Bezeklik i-au adăpostit pe călugării budiști până spre finele secolului al XI-lea. În plin deșert, trecând prin canioane uscate și portocalii, călugării și-au găsit aici o mică oază: grotele în care locuiau se află în pereții canionului, pe tavanul fiecăreia fiind picturi vechi cu atât de multe ipostaze ale lui Buda, încât locului i s-a spus Grotele celor 1000 de Buda. Jos la baza muntelui uscat, ca de nisip, confundându-se de departe cu o dună de nisip se află o suprafață mică plină de verdeață: un izvor care are suficientă apă pentru a cultiva un petic înghesuit te pământ înconjurat de sălcii.
Cuvântul uigur „Bezeklik” înseamnă „un loc pictat”, dar pereții decorați cu diversele fețe ale lui Buda în urmă cu 1000 de ani au stat ascunși în nisip până la începutul secolului trecut când exploratorul german Albert le Coq i-a scos la suprafață. Toate documentele găsite aici, multe dintre sculpturile și picturile de pe pereți au fost luate de diversele exepdiții germane, japoneze și britanice care au trecut pe-aici. Cei mai bine păstrați pereți pictați au fost duși de Albert le Coq la Muzeul din Berlin, unde au fost distruse definitiv în bombardamentele din cel de-al Doilea Război Mondial.