Drumul care traversează Pamirul de la Osh (Kîrgîstan) la Khorog (Tadjikistan) poate fi parcurs doar cu mașini de teren, pentru traversează altitudini foarte mari și pentru că din 1930 când a fost dat în folosiță, nu a mai fost reparat cu adevărat niciodată. Pasul Ak-Baital (4655 de metri) se află la aproape aceeași altitudine cu cel mai înalt vârf din Europa, iar șoseau e de mult dispărută.
În partea kîrgîză e ceva mai bun, dar în iunie când am traversat eu munții, șoseaua era blocată la Sopu, unde oamenii au ridicat o baricadă înaltă de pământ și au pus și câteva iurte în drum. La ora opt dimineața nu erau prea mulți protestatari, în jur de 20 plus femeile, care coceau pâine și pregăteau mâncarea pe malul râului unde erau ridicate alte două iurte. Singura lor revendicare era eliberarea din închisoare a deputatului Akhmatbek Keldibekov, unul dintre liderii partidului de opoziție Arta-Jurt (Patria), trimis la închisoare în noiembrie 2013 pentru corupție. Susținătorii Opoziției consideră că este vorba despre o răfuială politică, iar de partea fostului deputat s-a alăturat chiar primarul din Osh, unii ziariști din Bishkek susțin că de fapt el îi plătește pe acești oameni, care în mod regulat blochează accesul mașinilor spre și dinspre granița chineză, fiindcă frontiera cu Tadjikistanul e mai puțin importantă.
În aceeași perioadă, de altfel punctul de trecere dinspre Tadjikistan, în Kyzyl Art a fost și el închis, din cauza unor incidente din Khorog, capitala Republicii Autonome Gorno-Badakhshan, unde sediile mai multor instituții de stat au fost incendiate, după ce polițiștii au omorât doi localnici. Pentru a putea trece de baricada ridicată, a trebuit să caut un localnic care avea mașina în cealaltă parte, dispus să care benzina în bidoane pe jos de la ultima stație petrolieră.
Pamirul sau „Acoperișul Lumii” cum i se mai spune se ridică în fața drumului dinspre Kîrgîstan ca o barieră, la fel cum masivul Thian Shan desparte ținutul uigur al Chinei de restul Asiei Centrale, dar în vreme ce Beijingul își păzește bine frontiera celalte granițe sunt destul de fluide, mai cu seamă de-a lungul râului Panj, între Tadjikistan și Afganistan.
În apropiere de Khorog râul poate fi trecut cu piciorul dintr-o țară în alta, iar traseul drogurilor este ușurat de faptul că niciuna dintre țări nu-și păzește prea bine granița. În partea tadjikă sunt câteva garnizoane, care, însă nu pot acoperi întreaga lungime a râului, în vreme ce în partea afgană terenul e mult mai accidentat și doar o potecă șerpuiște cu greu. Afganistanul este marele cultivator și furnizor de opiu pentru Rusia și pentru Vestul Europei, dar și în sudul Tadjikistanului se poate găsi canabis.
„Toată lumea cultivă droguri, dar mai mult pentru uz propriu, decât pentru vânzare”, îmi povestește Alfiya, profesoară de fizică la Khorog. Am venit împreună în aceeași mașină spre Dushanbe, un Mitsubishi Pajero în care ne-am îngesuit șapte adulți și doi copii. Drumul de la Khorog, capitala Provinciei Autonome Gorno-Badakshshan, până la Dushanbe, capitala Tadjikistanului se face vara în 15 ore, iar iarna în 24, deși sunt doar 600 de kilometri. Noi am făcut 17 ore, cu opriri obligatorii pentru prânz și cină la restaurante tradiționale aflate pe traseu, plus o oră așteptând ca două tiruri venite din sesnuri diferite și blocate unul în celălalt să se poată mișca fără să-și provoace reciproc prea mari daune.
De-o parte și de alta a drumului Pamirul înzăpezit, cu vârfuri de 7000 de metri pare de netrecut. Drumul Mătăsii s-a strecurat totuși mereu pe aici prin Poi Mehr, care înseamnă „baza soarelui”, legând India și China de Asia Centrală. Alfiya merge la Dushanbe să dea un examen de engleză obligatoriu, dacă vrea să avanseze în carieră și este îmbrăcată în costumul tradițional al femeilor din Badakshshan, foarte asemănător cu cel purtat de indiene și pakistaneze: pantaloni și rochie pe deasupra până la jumătatea gambelor. „Cumpărăm material și îl facem la croitoreasă” îmi explică profesoara de fizică, după ce i-am lăudat modelul vesel și înflorat al bumbacului subțire în care mi s-a părut că nu îi e prea cald.
Soțul ei s-a întors recent din Rusia unde a lucrat ca muncitor, fiindcă tatăl lui e bolnav, dar nu și-a găsit încă nimic de lucru în Khorog așa că se va ocupa de copii, o lună cât timp ea e ocupată cu examenele. El e singurul băiat din familie și potrivit tradiției va moșteni casa părintească unde locuiesc acum. Au doi copii și se gândesc să mai aibă încă doi în următorii cinci ani, acum o ajută soacra, iar ea trebuie doar să facă de mâncare pentru toată familia: „nu peste mult va trebui să am eu grijă și de animale”. Nu a împlinit încă 30 de ani, dar știe exact ce vrea de la viață și e mulțumită cu prezentul ei. În satul de lângă Khorog unde locuiește nu se simte izolată, la televizor are multe programe, inclusiv BBC, cu ajutorul antenei parabolice. Cel mai mult se uită la televiziunile rusești, pentru că cele iraniene sunt la fel de plicticoase ca cele tadjice.
Oamenii nu plătesc nimic pentru aceste posturi, care sunt, pur și simplu, piratate. După ce soțul ei s-a întors din Rusia, viața lor a devenit mai grea, pentru că în Badakhshan nu sunt locuri de muncă decât în zona bugetară și o familie care nu are pe nimeni plecat la muncă în afară nu se poate descurca prea bine.