Am pornit pe Drumul Mătăsii, ramura care începe la Xi’an, vechea capitală a Imperiului Galben și ajunge la Marea Neagră traversând partea vestică a Chinei, Asia Centrală, Iranul, Turcia până la Pontul Euxin. Multe dintre țările prin care am trecut se află în dispute nesfârșite cu vecinii, s-au autoizolat de lumea occidentală și își trăiesc marginalitatea fără prea multe vise.
Liderii lor au uitat de mult de bogăția orașelor aflate pe acest traseu, care a legat încă din antichitatea timpurie Europa de Asia, Mediterana de Marea Galbenă, Roma de Chang’an, Xi’anul de astăzi de Iran și Grecia. Nu toate granițele au fost ușor de trecut, unele din pricină că se află la altitudini de peste trei sau patru mii de metri, dinspre China spre Kîrgîstan (Torugart, 3700 m) sau dinspre Kîrgîstan spre Tadjikistan (Kyzyl Art, 4300 m), altele din cauza politicilor de autoclaustrare aplicate cu bună știință, de pildă, de Turkmenistan și de Uzbekistan.
În toată Asia Centrală drumurile dintre țări sunt anevoioase, neprietenoase și nelegate între ele prin autobuze sau trenuri. Am negociat tot timpul cu localnicii care suplinesc, la negru, absența transportului în comun și care întrețin micul trafic al Drumului Mătăsii. În spatele lor, s-au creat însă rutele sigure ale drogurilor și ale traficului de arme. De-a lungul frontierei dintre Tadjikistan și Afganistan pe râul Panj am văzut că se poate trece dintr-o parte în alta fără teama grănicerilor, care sunt qvasi-inexistenți. Singura piedică în calea traficanților ar fi Pamirul, ale cărui poteci, pe partea afgană pot fi străbătute doar cu animale de povară, dar care funcționează ca punte de legătură de sute de ani. La fel între Afganistan și Iran, unde frontiera, lungă de 900 de metri, se află în plin deșert și nu poate fi supravegheată.
În călătoria mea, ce a durat 80 de zile, am încercat nu doar să înțeleg locurile prin care am trecut, ci și să testez granițele, pentru a vedea în ce măsură Noile Drumuri ale Mătăsii proiectate în birourile marilor puteri ar putea deveni realitate. Aceste „drumuri” traversează state cu regimuri autoritariste, din China până în Turcia și doar terminațiile vestice ajung în „lumea liberă”. Noile axe ale „rutelor mătăsii sau mirodeniilor” sunt controlate de lideri de mână forte care disprețuiesc democrațiile Vestice, chiar dacă uneori aleargă după bani Occidentali. Firește, nu din cauza lor mi-a fost spart contul yahoo și mi-au fost șterse toate contactele. Nu din cauza lor mi s-a blocat computerul și mi s-au pierdut mai multe texte scrise și nu din cauza lor mi-au dispărut fotografii din memoria laptop-ului.
Poate fi refăcut Drumul Mătăsii așa cum l-a proiectat Hillary Clinton în 2011 sub forma noii strategii a Statelor Unite pentru Asia Centrală? Sau mai degrabă convertirea acestei idei de către noua putere de la Beijing va fi cea care va putea fi pusă în practică? Sunt strategiile politice gândite în diverse cancelarii viabile și pe teren? Sau există obstacole, altele decât cele diplomatice sau birocratice, care nu pot fi depășite chiar așa ușor? Și mai ales cum ar putea fi reînviată cea mai lungă și mai prosperă rută de comerț care a existat vreodată?
Sunt întrebări la care încearcă să răspundă cele trei mari puteri care-și dispută influența în regiune, China, Rusia și Statele Unite, pândite de Turcia și Iran, cele care de-a lungul istoriei au stăpânit alternativ Drumul Mătăsii, până la Munții Tian Shan, care despart Asia Centrală de Regiunea Uigură a Chinei. Până să găsesc propriul meu răspuns am mers dintr-un loc în altul doar cu mijloace terestre, cu rucsacul în spate, scriind scurte note și sperând să revin ulterior asupra subiectului, după o reflectare mai serioasă.
Dedic acest blog celor care au făcut posibilă călătoria mea, în special femeilor care m-au ajutat cu ideile lor, cu sfaturile lor, susținându-mă permament în drumurile mele complicate, dar și celor pe care le-am întâlnit peste tot în peregrinările mele și care au fost extrem de generoase cu mine.
