Nu va trece multă vreme şi România se va transforma într-o rezervaţie medievală. Aici vor veni europenii romantici să-i vadă pe români la faţa locului, trăind în condiţii cum numai în cărţi mai afli. Conform celui de-al şaselea Raport asupra coeziunii economice, sociale şi teritoriale întocmit de Comisia europeană, cea mai bisericoasă ţară europeană (deţinem recordul la biserici pe cap de locuitor) se luptă pentru locul din fruntea cozii cu Bulgaria, câştigând însă de departe competiţia pentru cea mai înapoiată infrastructură, cea mai coruptă ţară, cei mai săraci şi mai needucaţi oameni.
Românii au, spun statisticile europene, doar jumătate din puterea de cumpărare a europeanului mediu. Produsul brut pe cap de om în şase din cele opt regiuni de dezvoltare era prin 2011 mai mic de jumătate faţă de media europeană. Şi la muncă am spart planul la producţia de şomeri, semn că a concedia, a reduce salariile sau a bloca organigramele, invocând mereu criza şi reforma instituţională pentru a-ţi justifica curbele şi generaţiile de sacrificiu nu sunt cele mai bune strategii de asigurare a locurilor de muncă.
Acelaşi raport european susţine că aproximativ o familie din două nu are niciun membru angajat şi că douăzeci şi cinci de procente din totalul familiilor au doar un membru angajat, semn că şi sărăcia, şi criza au împărţite democratic de cei mai mulţi dintre noi, cu excepţia firească a celor care le-au împărţit. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, avem probleme şi cu educaţia.
Românii suferă de semianalfabetism în masă şi puţini sunt cei care au răbdarea să termine o formă de învăţământ superior ceea ce, dacă ţinem cont de nivelul şi corupţia universitară, poate că e mai bine. Testele PISA care vor să evalueze cât de trainică este legătura dintre programa şcolară şi realitate au dovedit că 30 de procente dintre şcolarii români suferă de analfabetism funcţional, adică au tocit într-o oarecare măsură azbuchea manualelor, fără să înţeleagă, însă, cum s-ar putea aplica aceasta în practică.
În fine, mai puţin de jumătate dintre locuinţele românilor au apă curentă şi canalizare. Sub privirea complice a autorităţilor, apa menajeră circulă în natură prin conducta din spatele casei. Doar a zecea parte din apele murdare ale românilor trec printr-o staţie de epurare. Restul se varsă direct în apa râurilor ajungând de multe ori la robinetele oamenilor după un rudimentar proces de filtrare.
Dar chiar şi-aşa analfabeţi, românii au dovedit că sunt meşteri în arta subtilizării fondurilor europene. Un alt raport alcătuit de comisia de protejare a intereselor financiare unionale şi publicat zilele acestea plasează România pe locul doi după Italia la numărul şi dimensiunea fraudelor cu bani europeni. Peste România au trecut valuri de miliarde de euro fără a stinge câmpiile incendiate de fostele guvernări şi nici foamea perpetuă a aleşilor poporului.
Bazându-se parţial pe aceste cifre, dar şi pe alte grafice plagiate, Victor Ponta a criticat vehement guvernarea Partidului Democrat Liberal aruncând pisica moartă şi vârful de incompetenţă guvernamentală în perioada de criză gestionată de PDL, mai precis între 2009 şi 2011. Liderul PSD speră ca votanţii să uite că pe vremea colapsului economic partidul său era partener la guvernare, responsabil cu hemoragia de fonduri şi cu pompierismul guvernamental şi că e greu de spus foamea sau incompetenţa cui a fost mai mare, a PSD-ului sau a PDL-ului? Oricum, atunci au dispărut, supte de apa freatică a politicii, zeci de miliarde de euro de care nimeni nu a mai dat socoteală, semn că devizul de cheltuieli a fost comun şi că pactul de stabilitate semnat de Victor Ponta cu Traian Băsescu ar fi putut însemna şi arderea rituală a dublei contabilităţi.
Sunt semne că marile fraude despre care nu vorbeşte nimeni decât în sezonul electoral nu se puteau petrece din iniţiativa personală a vreunui ministru sau demnitar. Primul ministru Victor Ponta ar vrea la alegerile prezidenţiale un nou cec în alb pentru zilele noastre negre. Vrea să ne facă reforma mai uşoară. Ştie ce face: îţi trebuie instituţii puternice să deturnezi legal grămezile de bani bugetari în diverse investiţii cu dedicaţie. Fondurile europene ca şi celelalte buzunare financiare au fost găurite de-a lungul timpului nu de analfabeţii funcţionali ai găinăriilor, ci de găşti de infractori competenţi, educaţi în spiritul economiei politice de partid, bine organizaţi care aveau accesul la circulaţia banilor prin natură.
Toţi cei care vor din nou votul poporului sunt într-o mai mică sau mai mare măsură autorii ineficienţei economice. Ineficienţă nu din amatorism sau prostie, deşi au avut şi acestea rolul lor, ci pentru că, asemeni insectelor prădătoare, aleşii au înţepat marile intersecţii nervoase ale economiei, paralizând sistemul, pentru a-l consuma cu încetul şi pentru a-şi lăsa apoi ouăle să se reproducă prin cele mai importante birouri. Ei au profitat de-a lungul timpului de apele tulburi ale bazinelor electorale pentru că toxinele deversate acolo tulbură minţile alegătorilor la fel de eficient ca lipsa de educaţie sau numărul mare de alcoolici. Tocmai de aceea aleşii au fost singurii care au ieşit neatinşi din criză, ştiind să o transforme într-o poveste de succes.
Pregătirea politică pentru o funcţie a ajuns să însemne nu doar testarea capacităţii individului de a stoarce toate beneficiile din butoanele de conducere la care are acces, ci şi cât de eficient şi de generos hrăneşte gurile hămesite ale partidului. Aşa se explică cum, deşi mai toţi banii europeni s-au dus în infrastructură, avem cei mai mulţi şi adânci kilometri de gropi şi cei mai puţini kilometri de autostradă. Acolo sunt banii dumneavoastră şi ai Uniunii Europene. Urmaşii meşterului Manole nu pot construi ceva mai înalt de o bordură că tot ce ridică ei într-un mandat se dărâmă în următorul. Cine şi-ar fi imaginat că arhitectura bordurilor poate fi atât de complexă? N-o întrece decât arhitectura clanurilor mafiote.
Şi nu e zi să nu se descopere că în România caracatiţa are câte braţe vrea şeful. De multe ori prea multe, şi e nevoie de amputări repetate pentru a lăsa doar tot atâtea mâini câte pâini albe sunt pe masă sau dosite sub tejghea. Uneori chiar mai puţine conform principiului mai bine mai mult pentru mai puţini. E suficient să tragi de un braţ pentru ca, din bezna scenei politice, să se ivească altele şi altele, într-o caricaturală reprezentare a zeităţilor hinduse.
Unul dintre cei mai vocali comentatori politici a fost chemat la Direcţia anticorupţie şi acuzat de şantaj şi mită. Anticorupţia i-a produs o toxiinfecţie care i-a afectat caracterul. El e dovada vie că tăcerea e de aur – de-aia le-a şi promis să tacă celor pe care zice-se că-i şantaja. Postul de televiziune unde lucra l-a suspendat şi le-a cerut celorlalte vedete să dea declaraţii de interese, să vadă şi patronul ce admiratori secreţi îi întreţin starletele. Nu e prima dată când presa se face coadă de topor pentru a apuca o alocaţie, un spor, o publicitate. Adevărul este unii jurnalişti nu mai vor să fie a patra putere în stat degeaba şi se implică activ în propriile lor anchete anticorupţie, devenind regizori, actori şi critici ai şmecheriilor financiare. Au scris istorie, fiind ochiul, timpanul şi îngerii protectori ai marilor corupţi. Vizionarii i-au angajat ca să aibă a patra putere dependentă de ştatul de plată. Ceilalţi plătesc taxa de protecţie ştiind că doar aşa, deşi corupţi, nici gura presei nu le miroase. Şi cu atâtea rectificări bugetare pot să-şi deconteze câtă publicitatea mascată vor!
