„Fac afaceri”, îmi spune o femeie veselă, care împarte cu mine și cu alți patru pasageri mașina care ne duce dinspre Dushanbe spre Khujand: cumpără lucruri din Turcia și le vinde mai departe în magazinul ei, dar și în altele. Poartă eșarfa și rochia lungă a musulmanelor practicante, iar înainte de a pleca din Dushanbe a spus o rugăciune de drum bun, împreună cu ceilalți. În sacoșele și valizele uriașe pe care șoferul le-a legat deasupra mașinii, lângă rucsacul meu, aduce de la Istanbul rochii tradiționale, tricouri, eșarfe, blugi și câte și mai câte, toate produse în Turcia, uneori sub mărci occidentale.
Pentru ea, Tadjikistanul nu e o țară închisă și se descurcă să negocieze cu birocrații, cu vameșii, cu șoferii și cu cine mai e nevoie. Ruta ei comercială funcționează foarte bine. Are patru copii, fata cea mai mare este deja adolescentă, are 16 ani, iar cea mai mică cinci. Când am ajuns la Khujand după opt ore de mers printre munții tadjici, m-a invitat să rămân la ea peste noapte, să mănânc bine și să mă odihnesc. Are o casă mare, iar fetele ei poartă la fel ca ea hijab, inclusiv cea mai mică. „Dacă ai credință ai de toate” îmi spune cu un zâmbet larg de femeie generoasă, care știe să-i facă pe cei din jurul ei fericiți.
Din Kujand am găsit cu greu o altă mașină, care să mă ducă pâna la granița cu Uzbekistanul, pentru că frontiera e aproape închisă pentru tadjici și puțină lume merge în zonă. Între cele două puncte de frontieră pe o distanță de vreo doi-trei kilometri e doar un teren gol în care din când în când câte un soldat mi-a cerut pașaportul. Mi-am târât cu greu glezna umflată după o căzătură, nu în Pamir, ci la Dushanbe, noaptea târziu când am ajuns, încercând să-mi salvez rucsacul din mâinile unui taximetrist hrăpăreț.
Grănicerii uzbeci sunt extrem de precauți cu străinii, șase persoane diferite mi-au controlat atent actele, iar la vamă, după ce am trecut rucsacul prin aparatul de verificare, un polițist zelos mi-a scos aproape tot din bagaje, pungi cu lucruri intime, creme, tricouri, cabluri de încărcat telefonul, computerul și aparatul de fotografiat, ghidurile Loneley Planet, pachetul cu medicamente de urgență, hanoracul de vânt, sacul de dormit. Le-a întins pe o masă lungă în văzul tuturor și a scotocit prin ele în voie. L-am întrebat dacă este în căutarea unui anume lucru, că l-aș putea ajuta, dar nu mi-a răspuns. Într-un târziu s-a plictisit și m-a grăbit să le înghesui la loc. Am dat apoi o declarație despre banii și bunurile electronice pe care le am la mine și după aproape două ore petrecute în zona tampon dintre frontiera tadjikă și cea uzbekă plus formalitățile de la vamă, am ieșit afară în căutarea unei mașini pentru următorii 120 de kilometri.