Uzbekistanul este condus autoritar de președintele Islam Karimov, care la 76 de ani vrea încă să controleze tot ce se întâmplă în țară. Liderii celorlalte state Central Asiatice spun despre el că este o „vulpe bătrână”, după cum mi-a povestit un lingvist din Tașkent, asigurându-mă că Uzbekistanul este cea mai sigură țară din lume: „te poți plimba singură pe oriunde la două sau trei noaptea și nu ți se va întâmpla nimic, pentru că trăim într-un stat polițienesc: jefuitorii se tem de pușcărie, iar străinii sunt oricum atent monitorizați”.
„Nu-ți lăsa niciodată computerul sau tableta la hotel”, mă sfătuiește un om de afaceri venit din Europa și pe care l-am întâlnit la o cafenea franțuzească de pe unul dintre largile bulevarde sovietice, „îți vor lua la puricat toate informațiile și contactele, dacă ai corespondat cu oameni de aici le-ai putea face rău: localnicii care stau prea mult de vorbă cu străinii, fie sunt luați la ochi și au probleme, fie colaborează cu regimul și dau raportul despre tine”. „L-am lăsat deja, dar l-am ascuns sub hainele din rucsac” răspund dezarmată, „inutil”, zâmbește interlocutorul meu, „ei găsesc orice și știu deja totul despre tine”. Eu nu-i cred chiar atât de harnici pe securiștii uzbeci, dar cel din fața mea era pățit și știa ce vorbea.
Relațiile cu oficialii uzbeci sunt extrem de complicate, nu doar pentru oamenii de afaceri ci și pentru diplomați, care au nevoie să dovedească tot timpul că Ministerul lor de Externe agrează fiecare punct de vedere exprimat. Afaceriștii chinezi, spre exemplu, trebuie să-și reînoiască odată la trei luni autorizațiile, dar mediul economic este neprimitor în general. Există cel puțin trei piedici împotriva investitorilor străini, dar și locali: 1) în Uzbekistan nu poți schimba în mod oficial banii locali în dolari sau alte monede internaționale; 2) granițele sunt prea stricte, iar exporturile și importurile suferă din acest motiv și 3) regulile sunt impredictibile.
Karimov este președintele Uzbekistanului din 1991. Este șiret și precaut, reușind să țină în balanță de influența Rusiei cu cea a Occidentului, iar după ce Moscova a anexat Crimeea, NATO a deschis un birou la Tașkent, conform unei înțelegeri anterioare. Mersul pe sârmă al președintelui uzbek este admirat nu doar de oamenii săi, ci și de unii diplomați, care se agață cu speranță de această țară Centra-Asiatică, fără graniță cu Rusia, a doua țară din regiune, alături de vecinii turkmeni, care a trecut la alfabetul latin, după modelul Turciei lui Ataturk. Din punctul lor de vedere Karimov este un reformist, chiar dacă birourile presei străine au fost închise și tot ceea ce apare trece înainte de toate prin lupa cenzurii.
Islam Karimov nu-și pune portretele prin țară, ci doar citatele din discursurile lui apar în zonele istorice sau acolo apare o nouă statuie sau doar un nou afiș cu Amir Timur, eroul care ar trebui să le redea uzbecilor identitatea națională. Tătaro-mongolul Timur (1336-1405) a fost considerat de în perioada sovietică un asasin, care a ordonat mascre în masă, dar acum el este recuperat de Karimov, care omite faptul că în secolul al XV-lea clanurile uzbece au luptat împotriva descendenților lui Amir Timur, pe care astăzi îi venerează.
Președintele Uzbekistanului reinventează națiunea și istoria, încercând să-și scoată oamenii de sub tutela culturii ruse. În școli, rusa a fost înlocuită cu engleza, dar posturile de televiziune cele mai urmărite continuă să fie cele care emit de la Moscova. În administrație continuă de asemenea să se folosească limba rusă, iar în țară nu toată lumea a trecut la grafia latină.
Tașkent-ul, care înseamnă în limba turcă „orașul de piatră” și-a pierdut clădirile istorice la cutremurul din 1966, când mai mult de trei sute de mii de oameni au rămas fără case. „Doar blocurile făcute de prizonierii japonezi și germani” luați de sovietici în cel de-al Doilea Război Mondial au rezistat, după cum îmi povestește un localnic, restul a fost reconstruit de „frații noștri ruși, care după ce și-au terminat treaba, ne-au anunțat de la Moscova că 20% dintre noile apartamente vor fi locuite de ei”. Totul s-a terminat în stradă printr-un conflict între autothoni și coloniști în mai 1969 (Incident Pakhtakor). Acum este un oraș sovietic ușor cosmetizat, care de departe arată ca orice capitală europeană cu magazine mari, mărci vestice, mașini scumpe, restaurante de toate felurile, internet, telefonie mobilă și tot ceea ce înseamnă piața de consum, dar în spatele acestui tablou, bucătăria e murdară, iar principalul serviciu secret nu lucrează cu mănuși.