„Aici la Samarkand e mai bine decât oriunde altundeva” încearcă să mă convingă un vânzător de broderii tradiționale făcute în stilul Suzanne, care are magazinul într-una din vechiile săli de clasă ale Medrasei Tilla Kari din celebra Piață Registan a Samarkandului. Nu este același Samarkand cucerit de Alexandru cel Mare (329 î.Hr) și nici cel pe unde 1000 de ani mai târziu se plimba Omar Khayyam compunând primele Rubaiate. Orașul antic a fost distrus de Ginghiz Han, unificatorul triburilor, care formează astăzi grupurile etnice mari din Asia Centrală, cu excepția tadjicilor care se trag direct din vechii sogdiani, al căror imperiu se întindea între râul Amu Darya la vest până la munții Pamir în Est.
Samarkand a fost fondat de regele sogdian Afriasab (500 î.Hr) și se păstrează încă fresce vechi care îi arată pe diplomații chinezi veniți aici în secolul al șaptelea (d. Hr) să-și prezinte scrisorile de acreditare. Și astăzi majoritatea locuitorilor sunt tadjici și consideră că orașul e al lor, după cum mă asigură fostul ziarist pe care l-am întâlnit și care nu-și mai poate face meseria în Uzbekistanul de azi. O vânzătoare de antichități, absolventă a universității locale mi-a spus că venitul mediu al localnicilor nu depășește 100 de dolari pe lună și că bogăția de altă dată a Samarkandului rămâne istorie. Ea a lucrat o vreme în Rusia, dar și acolo “e greu, pentru că permisul de muncă e foarte scump pentru cineva care vine din Uzbekistan”. Nu poate spera la o viață mai bună în Samarkand sau oriunde altundeva în țară, cel mai bine ar fi dacă și-ar găsi iarăși ceva la ruși.
În lunile turistice, din martie până în septembrie, mai puțin iulie și august, când nu vine nimeni aici din cauza căldurii excesive, negustorul de broderii susține că ajunge la patru-cinci mii de dolari pe lună. Iarna merge prin sate și cumpără cuverturi brodate de mână, fețe de masă, dar și obiecte vechi pe care soția lui le resataurează, iar el le vinde mai departe la prețuri bune. Se laudă că are o casă cu opt camere și patru băi și spune că nimeni în Samarkand nu e sărac: “chiar dacă au lefuri mici, de obicei au două servicii, pământ și animale, de pe urma cărora scot bani”. El are pașaport rusesc, pentru că a terminat facultatea la Moscova și l-a luat la începutul anilor 1990, “acum e mai complicat de obținut, dar foarte folositor, pentru că poți călători în jumătate din țările globului fără viză, iar pentru celelalte state, agenții de turism de la Moscova îți obțin viza în maxim o săptămână”. A lucrat și în Rusia “chiar în Piața Roșie” unde a avut o tarabă cu suveniruri și broderii, dar “acolo, la fel și în Kazahstan sau în alte țări din zonă trebuie să plătești taxă de protecție pentru a supraviețui, iar rușii se uită urât la tine dacă ești mai brunet”. Samarkandul i se pare locul ideal, nu doar fiindcă familia lui este de aici, dar și pentru că “aici statul e foarte puternic, aerul bun și turiștii vin mai mult din Occident”, “nu avem hoți de buzunare, benzi de gangsteri și imami care să ne oblige femeile să umble acoperite”, își termină discursul negustorul, încercând să mă convingă nu doar de bunăstarea Samarkandului, ci și să cumpăr o “amintire cât de mică”. Îi explic că eu umblu cu ruxacul, care e deja plin, dar el nu se lasă cu una cu două, îmi întinde pe jos tot soiul de pânze brodate, unele peste altele, cu prețuri extravagante și în cele din urmă după atâta efort îmi arată un coș cu solduri. Îi mulțumesc și dau să plec, dar el vine după mine cu miniaturi.
Vechiul Drum al Mătăsii care făcea din Samarkand principala piață a Asiei Centrale și era punctul central de legătură dintre Est și Vest s-a pierdut, dar comercianții nu se dau bătuți. Totuși mărfurile lor pleacă de aici doar în bagajele turiștilor, fiindcă tagma bijutierilor din Samarkand, atât de vestiți în Occident, a dispărut de mult, la fel și cea a țesătorilor sau a crescătorilor de animale. După ce a traversat complicata perioadă sovietică, orașul este acum doar o periferie, trei sferturi formată din blocuri comuniste și restul din clădirile lui Timur Lenk reconstruite, nu totdeauna cu atenție. Această parte turistică arată destul de artificial, dincolo de grandoarea moscheelor, a locurilor unde funcționau școlile religioase (medase) și a necropolelor. Totul e un muzeu plin de magazine și tarabe: de la istorie la kitsch nu e decât un pas.