Gheorghe Cojocaru: „Cu 80 de ani în urmă, la 9 iunie 1934, ministrul de externe al României, Nicolae Titulescu, și comisarul poporului pentru afacerile externe al Uniunii Sovietice, Maxim Litvinov, stabileau relații diplomatice între cele două țări, întrerupte unilateral de guvernul lui Lenin la începutul anului 1918, atunci când, caz unic în istoria diplomației, în semn de protest față de ciocnirile dintre trupele ruse și române de pe Frontul Român, a fost arestat și închis în fortăreața Petru și Pavel de la Petrograd ministrul României, în capitala Rusiei de atunci, Constantin Diamandy. A urmat apoi o perioadă în care, în pofida unor încercări de normalizare a relațiilor bilaterale, România nu a avut raporturi cu Uniunea Sovietică, agenda diplomatică a întâlnirilor sporadice dintre reprezentanții celor două state fiind dominată de două chestiuni asupra cărora cele două părți aveau o optică divergentă: cu privire la restituirea tezaurului românesc evacuat la Moscova în anii războiului european și cu privire la recunoașterea drepturilor suverane ale României asupra teritoriului dintre Prut și Nistru.”
Europa Liberă: Relațiile dintre cele două țări au o lungă trenă de divergențe principiale. Cum s-a ajuns, totuși, la reluarea dialogului?
Gheorghe Cojocaru: „În urma venirii la putere a naziștilor în Germania în ianuarie 1933, marile puteri europene, în frunte cu Franța, și-au modificat atitudinea față de relațiile cu URSS, pledând pentru un cadru de securitate colectivă, care să includă și sovietele, ca răspuns la ascensiunea nazismului. În acest context, la începutul anului 1934 cele trei țări membre ale Micii Antante, România, Cehoslovacia și Iugoslavia, au decis de comun acord să reia raporturile cu Uniunea Sovietică, nu înainte ca ministrul de externe român Nicolae Titulescu să negocieze cu comisarul sovietic de externe Maxim Litvinov o formulă satisfăcătoare pentru statul român, cel care avea cea mai complicată relație cu Moscova. În consecință, Titulescu va demara discuțiile cu Litvinov pentru a ajunge la o formulă acceptabilă pentru România.”
Europa Liberă: Formula acceptabilă pentru România viza cumva și problema Basarabiei?
Gheorghe Cojocaru: „Guvernul de la București a aprobat considerațiile lui Titulescu pe marginea reluării relațiilor cu Moscova, cerându-i ca în convenția respectivă să se menționeze explicit obligațiunea URSS de neamestec în afacerile interne ale României. Printr-un schimb de scrisori între Titulescu și Litvinov, cele două părți stabileau relații diplomatice garantându-și reciproc respectul deplin față de suveranitate și neamestecul în afacerile interne. Pe parcursul negocierilor, Titulescu i-a cerut lui Litvinov să nu ridice vreodată pe cale diplomatică problema Basarabiei, ceea ce urma să semnifice o recunoaștere anume a suveranității statului român asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Dar, și aici aveau dreptate criticii reluării relațiilor cu sovietele, odată cu aceasta, România nu a obținut restituirea tezaurului și nici recunoașterea oficială a drepturilor sale suverane asupra Basarabiei din partea URSS.”
Europa Liberă: Altfel zis, frontiera pe Nistru nu a fost recunoscută de Uniunea Sovietică...
Gheorghe Cojocaru: „Da, așa este. Și deși Titulescu va insista asupra unor formule înlocuitoare, precum menționarea „fluviului Nistru” ca râul ce despărțea cele două state, chestiunea recunoașterii Basarabiei ca parte a României de către Uniunea Sovietică nu se va putea număra printre realizările diplomației române...”
