„La soare te poți uita, dar la Buhara ba”, spun încă localnicii despre orașul lor care are în centru un vechi bazin făcut în 1620 odată cu piața care se numește Lyabi-Hauz (care înseamnă în jurul piscinei în limba persană) având de o parte o veche medrasa, iar de cealaltă un la fel de vechi stabiliment pentru călătorii săraci, care puteau găsi aici adăpost pentru noapte fără să plătească nimic.
În vechea Buhara erau 200 de astfel de bazine alimentate printr-o rețea de canale și folosite pentru stocarea apei de băut sau pentru spălat, dar fiindcă apa era schimbată destul de rar, orașul s-a luptat de mai multe ori cu ciuma și până în urmă cu 150 de ani, media de vârstă nu depășea 32 de ani. Modernizarea a venit odată cu sovieticii, care au tăiat legăturile cu Islamul, au transformat marile moschei în depozite și au schimbat cursul istoriei.
„Drumul Mătăsii nu a fost închis niciodată cu adevărat pentru noi, poate doar și-a schimbat ruta”, mă asigură un negustor de covoare, care-și vinde marfa într-una din clădirile de acum 400 de ani din Buhara. Orașul este încă legat cu o conductă de gaz de Urali, dar rețelele se multiplică, atât cele care transportă combustibil, cât și cele artizanale, rămase aceleași de sute de ani. Vânzătorul de carpete vinde doar pentru cunoscători. Are covoare cu modele tradiționale chinezești, persane, dar mai ales locale, cu fond roșu închis și rodii stilizate în semn de fertilitate și belșug. Chiar și în perioada sovietică Buhara a rămas Buhara Sharif, adică Nobila Buhara, îmi spune un alt vânzător de covoare care afișază un covor făcut din lâna cea mai fină de cămilă înfățișându-l pe Lenin.
Un diplomat din Tașkent mă asigurase cu câteva zile înainte că în Uzbekistan nu voi mai întâlni efigii ale foștilor lideri sovietici, ca în alte state din Asia Centrală. „Pentru mine e doar o marfă, eu cred în Alah, dar mulți dintre vizitatorii mei cred încă în Lenin”, îmi explică negustorul, îndemnându-mă să merg la mormântul lui Naqshband, pentru că dacă te rogi acolo ți se îndeplinesc toate dorințele „pozitive”. Oamenii vin de departe, lasă câte o bancnotă la mormânt și apoi se roagă împreună cu mullahul.
După rugăciune, o femeie a venit la mine și mi-a oferit din gogoșile pe care le-a adus într-un lighean și le-a lăsat lângă cleric. În partea cealaltă a complexului religios fondat de Naqshband în secolul al 16-lea o mulțime de oameni încercă să desprindă din duzii pietrificați și vechi de sute de ani câte o bucățică în speranța că-i va ajuta să fie mai bogați și mai sănătoși. Pentru ei, Islamul este un refugiu și o speranță.