Am plecat din Buhara cu noaptea în cap, am schimbat două mașini pe care le-am împărțit cu localnici și la ora 10 am ajuns la granița dintre Uzbekistan și Turkmenistan. Am traversat câteva puncte de control aflate la distanțe destul de mari, iar când am ajuns la vamă, înainte să caut formularele de completat, un oficial uzbek a venit la mine și m-a întrebat dacă sunt din România. Foarte curtenitor m-a ajutat să completez și apoi am așteptat să termine cu cele două femei care erau în fața mea. Una dintre ele părea că se îmbracă după un control mai dur, cealaltă își întorsese poșeta cu fundul în sus în vreme ce I se inventariau obiectele, așa cum mi se întâmplase și mie la intrarea în Uzbekistan.
Între timp probabil că au aflat că am vizitat câteva ambasade, mi-au făcut fișa personală și s-au gândit să fie mai blânzi. O vameșă care s-a ocupat de mine a comparat fișa de intrare cu cea de ieșire și a văzut că acum am declarat mai mulți bani, decât aveam când am intrat în Uzbekistan. I-am explicat că am luat de la bancomat, fiindcă în țara următoare e mai dificil. Nici în Uzbekistan nu sunt prea multe ATM-uri funcționale, iar de la cele care există poți scoate dolari, pe care de altfel ți primește la aproape în orice magazin. În Tașkent unii vânzători sunt ceva mai prudenți, dar în orașle mai mici și la băcănii nimeni nu se mai sfiește. Diferența dintre cursul oficial și piața neagră este substanțială, așa că e preferabil să te tocmești la vânzători. Înainte să plec din Uzbekistan toată lumea m-a avertizat că la frontieră îmi vor scotocii nu doar prin bagaje, ci și prin computer și telefoane, dar lucrurile au mers repede pentru mine.
În spatele meu am lăsat o coadă lungă de camioane, care așteptau deja de ore bune, după cum mi s-a plâns un șofer turc, pentru că formalitățile pentru tiruri sunt nesfârșite de ambele părți. Între granița uzbekă și cea turkmenă am mers cinci kilometri pe o potecă aflată în no man’s land, de o parte și de alta se vedea deșertul, iar temperatura la soare era de 50 de grade Celsius.
Cocoșată de rucsacul mare, târându-mi glezna dreaptă încă umflată, am trecut de această porțiune mirându-mă de cantitatea mare de deșeuri lăsată la marginea deșertului de șoferii care așteptau să ajungă la graniță jucând table, făcând cafele sau pregătind prânzul la umbra camioanelor în jurul meselor pliante. Unii mă fluieră, alții mă invită să mănânc și toți vor să știe de unde sunt. Din când în când mă opresc să beau apă dintr-o sticlă pe care am cumpărat-o la Buhara și care acum e aproape fierbinte și schimb impresii cu camionagiii, care inevitabil poartă șlapi și înjură sistemele birocratice ale ambelor țări
La primul punct turkmen, după ce mi-au verificat pașaportul și m-au întrebat dacă Bucureștiul e strada pe care stau, mi-au spus să mă așez pe o băncuță și să aștept. A venit un Volkswagen vechi, care după ce s-a umplut de pasageri a plecat spre clădirea centrală a vămii, aflată la 15 minute de mers cu mașina. Acolo toată lumea s-a repezit spre un birou pe care scria „Karantina”, unde o doctoriță își dădea pasiențe pe computer sub privirea îngăduitoare a președintelui Gurbanguly Berdymukhammedov.
Trebuia completată o hârtie în care indicațiile erau doar în rusă și turkmenă. Urmează un alt ghișeu de unde aflu, că dacă nu mă așteaptă nici un „ghid” local afară, nu pot intra în țară. Ma trimite deci să stau într-o sală de așteptare până vine „ghidul”. Sun la agenția Kaztuour care mi-a făcut rezervările, de unde mi se răspunde că nu am plătit ghid și ca atare ei n-au ce face. Aș mai fi putut suna la Ambasada României să mă salveze, dar de la Ashgabat la granița cu Uzbekistanul drumul e lung și e nevoiea de aproape o zi. Am găsit numărul agenției turistice de stat prin care kazahii mi-au oprit camerele de hotel, pentru a putea primi scrisoarea de invitație, dar n-am reușit să vorbesc cu nimeni.
Între timp semnalul telefonului mobil a dispărut și m-am dus la unul dintre șefii vămii rugându-l să sune el la profesioniștii turismului turkmen să le explice că voi fi nevoită să dorm în no man’s land, dacă nu vine nimeni să mă ia. În Uzbekistan nu mă puteam întoarce, fiindcă viza îmi expira în aceeași zi. Lângă mine un șofer kîrgîz, nebărbierit, șifonat și obosit era disperat că nu-l lăsau să treacă. Stătea cu tirul de mai bine de jumătate de zi, după ce a traversat aproape toată Asia Centrală noaptea trecută, dar turkmenii îi găsesc mereu nod în papură. Aproape că plângea. Se ruga de cei de la vamă cocârjat și amărât și cu cât țipau la el mai mult, cu atât se facea mai mic.
În jurul nostru se învârteau femei turkmene în rochii lungi ca niște halate de casă încălțate și ele tot în șlapi, spălând podeaua, ștergând praful, aducând apă cu gălețile. Afară soldații poartă pălării cu boruri largi și moi. Se plimbă tot timpul dintr-un loc în altul ca teleghidați și par niște miniaturi: aproape nici unul nu e mai înalt decât mine, care am doar 1,65. Sunt extenuați de căldura și de praful deșertului și par haotici
Înăuntru e aer condiționat, ceea ce-mi face șederea ușoară. Din fericire turkmenii nu m-au lăsat afară în deșert, cum au făcut militarii tadjiți la Kyzyl Art în Pamir unde ningea și bătea vântul, de abia mă puteam ține pe picioare, cu tot cu ruxacul meu greu și unde am înghețat de frig până au terminat lungile formalități. Cinci ore a durat șederea mea în granița turkmenă, fără apă, fiindcă am terminat-o la traversarea celor cinci kilometrii dintre frontiere. M-a salvat un „ghid” din Turkmenabat, îmbrăcat în cămașă albă.