Iran, Mashad
După ce trec de multele formalități de la granița turkmenă, care cu tot cu drumul prin munte dintr-o parte în alta au durat două ore, îmi pun eșarfa pe cap să pot merge spre cea iraniană. Femeile din jur se uită zâmbind la neîndemânarea mea. La iranieni lucrurile se întâmplă ceva mai repede, un domn mă întreabă dacă am obiecte prețioase și își notează că dețin computer și aparat de fotografiat, bagajele trec prin filtru cu infraroșii, dar nimeni nu vrea să-și bage nasul în ele. La plecarea din Turkmenistan mi-a făcut cu mâna președintele Gurbanguly Berdymukhammedov, în portretul stas care apare peste tot, iar la intrarea în Iran mi-au primit zâmbind cei doi lideri supremi, defunctul și prezentul: Khomeini si Khamenei.
Două regimuri autocrate, în două țări cu rezerve imense de energie, în care toată puterea se află în mâinile unor lideri de mână forte, dincolo de instituțiile paravan, pe care le controlează: parlament, justiție, armată, poliție, servicii secrete.
În Iran, Ayatolahul Ali Khamenei este cel mai puternic actor politic, cu toate că această putere este exercitată indirect prin interpuși din legislativ și forțele armate. În ultimii 20 de ani nici o decizie importantă nu a fost luată fără consimțământul lui. El, însă, nu are prea multe idei, iar mutările sale urmăresc mai degrabă blocarea unor inițiative, decât promovarea altora.
Spre deosebire de predecesorul lui, în umbra căruia trăiește, Ayatollahul Khomeini pare o figură ștearsă, fără viziune și charismă. Oamenilor le este frică de el. Când l-am întrebat pe Mehdi, om de afaceri, care săptămânal își dedică în mod voluntar o zi pentru a da o mână de ajutor la Mausoleul Imamului Reza din Mashhad și care era la vârsta maturității în timpul Revoluției Islamice din 1979, dacă era mai bine pe vremea Șahului Pahlavi, decât acum, a zâmbit. „Era mai bine” a răspuns și pe urmă a adăugat imediat „e bine și acum cu Ali Khamenei”.
Mehdi e mulțumit cu viața lui, stă împreună cu familia extinsă într-un bloc, care le aparține: la parter părinții și la etajele următoare fiecare dintre cei patru băieți are câte un etaj. La sărbătorile mari se reunesc toți la parter. Deși mulțumit ar vrea să-și trimită copiii la studii în Vest. O tendință tot mai vizibilă în familiile care reușesc să strângă suficienți bani și primesc și ceva ajutor de la rudele din afară.
Dacă fostul șah Reza Pahlavi a încercat să le oblige pe femei să renunțe la Chador, după Revoluție, Iranul s-a întors în timp.
Când intru în Iran port cămașă neagră lungă până la genunchi, eșarfă albă bine strânsă, pantaloni largi și ghete, să fiu în regulă chiar și pentru cei mai exigenți apărători ai moralei din această țară. De la un cult al personalității la altul, trecerea e lină. Dar spre deosebire de sosirea în Turkemenistan, unde am fost blocată în graniță ore în șir până la venirea unui „ghid”, care să mă ridice, aici am plecat imediat după ce mi-au pus ștampila de intrare.
În fața graniței așteaptă ordonat taxiuri oficiale, dar prețul se negociază și în mașină nu se înghesuie mai mult de patru persoane. Până la Mashhad, orașul sfânt al iranienilor sunt 100 de kilometri. La jumătatea drumului șoferul se oprește, aleargă la magazinul de peste drum și se întoarce cu beri pentru toată lumea. Nu-mi venea să cred, dar când m-am uitat mai bine la etichetă am văzut că e fără alchool.
Aproape toate inscripțiile de pe șosea sunt în persană și engleză, o rămășiță a vechiului regim pro-occidental al șahului Pahlavi pe care o pătrează și actualul regim.
Mashhad este pe artera principală care leagă Asia Centrală de Caucaz și Turcia, dar când am trecut granița dinspre Turkmenistan spre Iran, n-am văzut nici un camion, doar lădițe cu fructe și saci cu haine. Micul trafic pare mai intens dinspre Iran spre Turkmenistan, dar granița nu e prea aglomerată. Drumul Mătăsii e permeabil, dar sărac, iar locul caravanelor nu a fost luat deocamdată atât de camioane, cât mai degrabă de conducte. Totuși lucrurile se mișcă, în 2010 a început construcția căii ferate între Turkmenistan și Iran (Bereket și Etrek) lungă de aproape 300 de kilometri, finanțată de Banca islamică pentru Dezvoltare. Mai departe această cale ferată se continuă pe teritoriul turkmen până la granița cu Kazahstanul, peste 450 de kilometri, o cale care traversează întreaga Asie Centrală și ajunge dinspre Kazahstan până în China.