În gara din Teheran, cei doi lideri religioși defunctul Homeini si actualul lider suprem Hamenei se uită la mine mustrători. Eșarfa mea nu mai e broboada cu care m-am înfășurat în orașul sfânt Mașhad, ci un șal pus neglijent pe cap, după moda fetelor liberale din capitala Iranului, care tinde să alunece, tras de greutatea rucsacului meu mare din spate și a celui mic din față. Biletul de tren pe care mi l-am cumpărat in avans din primul oraș iranian în care am intrat, trebuie vizat în cazul străinilor, la poliția gării înainte de controlul pașaportului, dar aceste formalități durează puțin, în ciuda aglomerației. Oamenii sunt binevoitori și extrem de săritori. Nu e adevărat că o femeie singură nu poate călători în Iran, așa cum avertizează nenumăratele ghiduri de călătorie. În orașele mari și în localitățile de graniță toată lumea vrea să te ajute. Femeile în special au fost mereu generoase cu mine.
Ca peste tot pe străzile periferice sau pustii, grupuri de băieți fluieră după tine, unii vor să intre în vorbă, mașinile se mai opresc și te invită să urci, dar nimeni nu te agresează. Localnicele nu poartă sandale, respectând regula, ca doar mâinile și fața pot fi la vedere, dar în afara de Mashhad și Qom, care sunt extrem de conservatoare, nu e nicio problemă să te încalți mai lejer.
Metroul are vagoane speciale pentru femei, vagoane din care au fost demontate camerele de luat vederi pentru mai multă intimitate, iar în tren dacă nu călătorești cu familia, biletul este pentru o cușetă cu femei. Un avantaj pentru mine, fiindcă spre deosebire de China, unde n-am putut dormi de sforăitul sonor al fumătorilor înrăiți, cu femeile noaptea e mult mai liniștită. În plus poți renunța la eșarfă pentru o vreme. Trenurile sunt curate și în fiecare compartiment găsești ceai, termos cu apă fierbinte, biscuiți și sticle de apă. Însoțitorul de vagon vine la ora șapte să te întrebe dacă vrei să comanzi ceva pentru cină, iar la ora opt, când se presupune că ai băut ceaiul de seară se întoarce să strângă cănile, termosul și deșeurile. Pentru micul dejun, găsești tot în compartiment, cutii mici cu suc de fructe și prăjiturele ambalate. Fiecare cușetă are patru paturi și două ecrane unde poți vedea filme iraniene educative cu familii perfecte. Chiar și în aceste filme, femeile nu mai poartă, însă, hijab negru, ci batic colorat cu frumoasele imprimeuri persane, cu toate că cenzorul șef al cinematografiei nu mai este orb, ca în anii ’80.
Era aproape întuneric, când trenul s-a oprit într-o gară mică și mulți oameni s-au bulucit să coboare din tren. Am crezut că e vreun incediu sau cine știe ce alt incident, dar de fapt era ora de rugăciune, după cum m-a informat profesoara de matematică de lângă mine. La asfințitul soarelui, care în fiecare zi este la altă oră, trenul se oprește în cea mai apropiată gară, iar credincioși merg întâi la baie să se spele, iar după aceea la moschee să se roage. Am coborât și eu. Toaleta e spațioasă și are locuri speciale pentru spălat pe picioare, în vreme ce lângă fiecare WC este un duș. Spălatul lor este superficial, aș zice mai mult simbolic, dar oricum mai bine decât nimic.
Înapoi în tren, femeile nu se dezechipează, nu-și dau jos hijabul și chadorul, deși e înăbușitor, iar aerul condiționat nu face față. Un iz de transpirație se degajă când mă plimb pe culoare pentru a privi oamenii. Bărbații sunt îmbrăcați lejer, cu mânecă scurtă și sandale, dar femeile sunt nevoite să fie supra-îmbrăcate. Chiar și cele mai liberale, au un fel de pardesie până la genunchi peste pantaloni, în care cred că nu e deloc confortabil vara. La ora zece, după ce fiecare și-a mâncat cina din pachet, iar eu am acceptat politicos să gust de la fiecare câte ceva, mai ales plăcinta cu verdețuri a doameni din Shiraz a fost delicioasă, deschidem paturile. Pentru fiecare pat lenjeria este curată și sigilată în pungi de plastic, iar pe un raft de sus se găsesc pături, pentru că trenul traversează munții și noaptea devine brusc mai mult decât răcoroasă.