Reprezentanții a 83 de state au fost invitați astăzi la ceremoniile de comemorare desfășurate la Liège în Belgia, exact o sută de ani după ce prin atacul lor asupra micului stat neutru, forțele militare ale Germaniei au declanșat, practic, marea conflagrație internațională rămasă în istorie ca Primul Război Mondial.
Regele Filip al Belgiei a îndemnat lumea să „tragă învățăminte din trecut” și să amelioreze „Europa pacifică, Europa unificată, Europa democratică, vis al bunicilor noștri, pe care astăzi o avem în fața ochilor”.
Dar, este acest apel emotiv, la fel ca îmbrățișarea simbolică, prelungă, de ieri dintre președinții Franței și Germaniei, suficient de penetrant pentru a avea un ecou real în spiritele unor lideri politici din zonele de conflict de astăzi, gîndurile tuturor comentatorilor fiind îndreptate în primul rînd spre Rusia lui Vladimir Putin?
Greu de spus, atunci cînd se știe că Primul Război Mondial a avut drept consecință finală dispariția imperiilor ce l-au purtat și apariția unor state naționale, în timp ce Rusia liderilor de astăzi tinde, prin anexionism, presiuni politice și economice asupra statelor naționale învecinate spre o refacere a unui imperiu în limitele geografice ale fostei Uniuni Sovietice.
Vladimir Putin a dat de înțeles recent că un război nu poate fi exclus total în Europa. Iar istorici ai Primului Război Mondial, intervievați recent de Europa Liberă, reaminteau că Rusia a jucat, neîndoielnic, un rol catalizator în extinderea la scară continentală a primului conflict mondial. Unul din acești
cercetători, profesorul Sean McMeekin de la Universitatea Koc din Istanbul, autor al unei lucrări intitulate „Originile Ruse al Primului Război Mondial”, sublinia că:
„Politica proprie a Rusiei a fost să dea proporții continentale crizei și apoi conflictului. De a face singur că Franța, la fel ca și Marea Britanie, se vor implica și să se asigure că în caz de război ele vor lupta de partea sa. Așa că, într-un sens, a fost politica Rusiei de a transforma conflictul într-unul european și mondial, chiar dacă trebuie spus că ea nu poartă singură responsabilitatea.”
Rusia a plătit cu trei milioane de victime angajamentul ei într-un război ale cărui învățăminte, în mod paradoxal, nu le trage în nici un fel. Pentru ruși, se sublinia zilele trecute în „Moscow Times”, Primul Război Mondial este unul practic uitat. Dacă două mari muzee sînt dedicate memoriei războiului din 1812, cel napoleonian și sute de muzee de toate dimensiunile celui de-al Doilea Război Mondial, cel dintîi consacrat vreodată primei conflagrații urmează să fie inaugurat abia mîine, la Sankt Petersburg, la 96 de ani de la încheierea ostilităților.
Imagini din Arhiva British Pathé filmate la ora mobilizării generale în 1914
Rezultatele unui sondaj recent de opinie revelau că numai 15% dintre ruși ar fi la curent cu atentatul de la Sarajevo și că numai 12% au enumerat corect părțile angajate în conflict și alianțele de epocă. Iar peste jumătate din cele 1600 de persoane chestionate au fost incapabile să dea vreun răspuns, ceea ce echivalează cu o necunoaștere totală a evenimentului și a implicațiilor sale.
În mod paradoxal, se scria în „Moscow Times” singurul impact asupra Rusiei actuale l-ar reprezenta pasiunea unuia din liderii separatiștilor ruși, Igor Girkin, alias Strelkov, pentru mișcările de trupe din Primul Război Mondial, ca și pentru forțele armatei albe ce s-a opus bolșevicilor în cursul războiului civil ce urmat. Girkin, fost ofițer în trupele de securitate ruse, este, însă, în aceeași măsură, un admirator al lui Stalin și al legilor marțiale sovietice decretate la începutul celui de-al Doilea Război Mondial...
Există analogii între prima conflagrație mondială și evenimentele actuale, îl întreba un corespondent al Europei Libere pe profesorul de istorie Jörn Leonhard, de la Universitatea din Freiburg, autor și el al unei istorii a războiului? Profesorul răspundea:
„Trebuie să fim foarte atenți pentru a nu vorbi despre analogii directe. Dar, dacă te uiți la cele petrecute în vara anului 1914, sînt factori ce ajută să înțelegi situația momentului actual. ȘI un prim lucru ar fi politizarea istoriei. Există un soi de imperialism, ca și o teamă de imperialism după dispariția imperiilor. Dacă privești spre Rusia, ea este un stat post-imperial... Zona de conflict de la cea a țărilor baltice pînă în sud-estul Europei, pînă la Orientul Mijlociu, este într-un fel umbra a trei imperii - Rus, Habsburg, Otoman - a căror destrămare este moștenirea Primului Război Mondial.”
Este și opinia cunoscutului politolog Timothy Garton Ash, care sublinia recent același lucru, într-o analiză în The Guardian, notînd că „dincolo de toate diferențele, micile războaie murdare din 2014 au o substanțală legătură cu cel „oribil”, mare, care a început în 1914. Multe dintre ele implică lupte pentru definirea și controlul asupra unor teritorii alipite, lăsate în urmă de imperiile multi-etnice care s-au ciocnit acum o sută de ani și de statele succesoare lor. Așa este, de exemplu, bătălia din estul Ucrainei, în relație cu frontierele Imperiului rus. Unii dintre ruși, din chiar Rusia, care conduc mișcarea înarmată pro-rusă din estul Ucrainei, se auto-definesc drept «naționaliști imperiali». Din punctul lor de vedere ei nu ar fi „separatiști”, ci unioniști.”
