În februarie 1942, compozitorul Dmitri Șostakovici scria într-un articol pentru ziarul Izvestia: „Visul meu este ca a 7-a mea Simfonie să fie cîntată, nu peste multă vreme, în orașul iubit, care m-a inspirat pentru creația ei”. Șostakovici scria de la Kuibîșev, orașul de pe Volga, unde fusese evacuat împreună cu familia, după luni teribile petrecute în Leningradul asediat de armata germană de la 15 septembrie 1941.
Visul i s-a împlinit la 9 august 1942, cînd singura orchestră de muzică clasică rămasă în Leningrad, cea a radiodifuziunii, decimată de foametea ucigătoare, dar completată prin ordinul autorităților cu instrumentiști din alte orchestre, din armată și oameni aduși de pe front, condusă de tînărul ei dirijor Karl Eliasberg, a intonat simfonia în sala Filarmonicii, într-un concert transmis la radio în întreaga Uniune Sovietică. A fost un gest simbolic și eroic, în felul său, o sfidare la adresa armatei germane care bloca orașul înfometat și ale cărei baterii de tunuri se aflau la mai puțin de zece kilometri.
Un cunoscut ziarist și istoric britanic, Brian Moynahan, a publicat recent un amplu volum, rod al unor cercetări migăloase întreprinse în arhivele din Rusia, dedicat, pentru a-l cita „simfoniei dificile, complexă și grandioasă, și muzicienilor care au îndurat atîtea orori pentru a o cînta, care au rezistat și au sfidat lipsa de umanitate atît din Leningrad cît și dimprejur. A fost requiemul lui Șostakovici pentru un oraș nobil, pradă celor doi monștri gemeni ai secolului”. Volumul se intitulează „Leningrad. Blocada și Simfonia”, purtînd subtitlul „martirizat de Stalin, înfometat de moarte de Hitler, imortalizat de Șostakovici”.*
Ceea ce dă cărții un interes major din perspectiva istoriei, atît pe plan cultural cît și educativ, pentru generațiile de astăzi, este reconstituirea vieții și a evenimentelor aproape zi cu zi, din perioada septembrie 1941-august 1942, pe baza a numeroase jurnale personale ale leningrădenilor (în marea lor majoritate confiscate de NKVD în timpul represiunilor staliniste ce n-au încetat nici un moment pe parcursul blocadei), cît și ale militarilor germani ce asediau orașul.
Acestora li se adaugă statisticile și alte documente emise de autoritățile orașului, în cea mai mare parte a lor, cunoscute în cursul războiului doar unui cerc restrîns de oficialități, date fiind dispozițiile secrete staliniste de a nu se vorbi public despre foamete, numărul celor morți din cauza ei sau a bombardamentelor neîncetate germane.
La ora la care autoritățile aprobau concertul special leningrădean cu Simfonia a 7-a a lui Șostakovici, în iulie 1942, populația orașului se reduse de la 2,3 milioane în octombrie 1941 la numai 775 de mii de persoane. Numărul celor morți, fie de foame, fie în timpul bombardamentelor, se ridica, de la începutul blocadei, la cca. 653 de mii de civili.
Alte sute de mii au murit pe front, în jurul Leningradului. Forțele militare ruse, lipsite de o conducere eficace, urmare a epurărilor criminale staliniste, înfometate și lipsite de muniție, au pierdut numai în perioada ianuarie-iulie 1942, în jurul Leningradului, aproape 150 de mii de oameni, ați 253 de mii fiind răniți. Documente de arhivă atestă că militarilor le-au fost parașutate zilnic numai șapte în loc de 17 tone de alimente, două mii de obuze, în loc de 40 de mii, și circa 300 de mii de cartușe, ceea ce echivala cu cinci cartușe pentru fiecare soldat.
Pe de altă parte, statisticile NKVD-ului semnalau că de la începutul războiului ar fi fost „demascați” 1246 de spioni și sabotori în relație cu inamicul, și că, în total, 9574 de persoane fuseseră arestate și „reprimate”, adică împușcate sau trimise în Gulag, între care marea majoritate a universitarilor și profesorilor din instituțiile superioare de învățămînt ale orașului. Li se adăugau peste 190 de mii de persoane pedepsite în decursul a numai opt luni în 1942, pentru crime ne-politice, mergînd de la furtul de cupoane alimentare și pînă la relativ numeroase cazuri de canibalism…
Între timp, viața muzicală a orașului continua, de bine, de rău, încurajată de autorități ca una dintre puținele modalități de a compensa deprimarea cauzată de foamete, frig, represiune și bombardamente. Grupuri de propagandă muzicală îi întrețineau din cînd în cînd pe militari, unul din ele, „Luptătorii veseli”, fiind menționat ca interpretînd un duet satiric la adresa liderilor finlandez și român, intitulat chiar „Mannerheim și Antonescu”…
Dar, pentru a putea cînta, instrumentiștii Orchestrei Radio, mulți aproape pe moarte, au trebuit să fie hrăniți special în așa-numite „staționare”. Dirijorul Karl Eliasberg însuși era adus în februarie 1942 la hotelul Astoria, pentru a fi salvat. El nota în jurnalul său : „Temperatura în hotel nu depășește 6-7 grade. Apa nu curge, instalațiile sanitare nu funcționează. Întunericul complet de pe coridoare și din camere este deprimant, rarele lămpi cu ulei nu ajută. Dar aici, ei dau mîncare!”
Cu eforturi aproape inumane, orchestra lui Eliasberg, refăcută la 80 de instrumentiști, a reușit în cele din urmă să cînte în concert Simfonia a 7-a, spre satisfacția simplă, umană, a leningrădenilor înfometați, dar și a autorităților sovietice pentru care opusul șostakovian a devenit un obiect prețios de propagandă.
De la concert a lipsit o singură oficialitate, de frica bombardamentelor… Jdanov, pus de Stalin la conducerea orașului pe parcursul războiului și devenit ulterior, unul din călăii vieții culturale sovietice și în particular al lui Șoștakovici...
*Brian Moynahan, Leningrad Siege and Symphony, [London], Quercus Editions, 2013, 558 pp.
