„Georgienii sunt un fel de evrei în Sudul Caucazului, dar din păcate nu la fel de inteligenți”, crede un diplomat de la Tbilisi, care îmi spune cât de greu îi este acestei țări să supraviețuiască: „e un sandvich între state cu regimuri autoritare”. Rusia, care controlează și Armenia, Azerbaidjan, care este „aproape o dictatură” și Turcia „tot mai puțin democrată”.
Alianța dintre Turcia și Rusia „a lucrat” deja împotriva Georgiei în timpul Războiului de cinci zile, îmi reamintește oficialul georgian, când Ankara a hotărât să nu lase nici un vas american, nici măcar nava spital pe care Statele Unite voia să o trimită spre Georgia. Turcia și-a folosit rolul de paznic al Strâmtorilor din Marea Neagră împotriva aliaților săi din NATO, ajutând în acest fel Rusia, care a ocupat aproape un sfert din teritoriul Georgiei.
„Încă ne temem de Moscova”, mărturisește și un fost ambasador de la Tbilisi, care-mi citează un proverb rus: „dacă te temi de lupi nu mai mergi niciodată în pădure”, altfel spus „dacă această teamă persistă Georgia va cădea din nou în mâinile rușilor”. Dar ce mai poate face Moscova acum după ce Tbilisi a semnat acordurile de Asociere și de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, se întreabă profesorul Alexander Rondeli, șeful Fundației Georgiene de Studii Internaționale și Strategii?
„1. să atace Georgia, 2. să pună presiuni economice, 3. să ne șantajeze, 4. să lucreze la destabilizarea țării sau 5. să aducă la putere un guvern pro-rus”. Moscova este dispusă să cheltuiască suficient pentru ca unul dintre aceste scenarii să fie pus în practică și „lucrează deja în toate aceste direcții”, susține profesorul Rondeli, deși „în acest moment are mai puțin spațiu de manevră, pentru că deja au ocupat o parte din teritoriul nostu”. Georgia depinde exclusiv de ajutorul Vestului, care „nu a făcut nimic în 2008 când Rusia a invadat țara”, mai adaugă Rondeli.
Scopul Moscovei este să rămână în Sudul Caucazului și datorită așezării ei centrale „Georgia este cheia pentru controlul întregii regiuni”, îmi explică șeful Fundației Georgiene de Studii Internaționale și Strategii, la micul dejun cu fructe de pădure și cafea turcească pe terasa răcoroasă. Conflictele din zonă ar putea fi rezolvate doar dacă vrea Rusia: dintre Azerbaidjan ș Armenia în enclava Nagorno-Karabakh și dintre Georgia și Rusia în Osetia de Sud și Abhazia, cele două teritorii a căror independență a fost recunoscută de Moscova.
„Rusia alimentează aceste conflicte pentru a demonstra că Sudul Caucazului este nedezvoltat, problematic și războinic, păstrându-și în același timp influența în zonă”. Sudul Caucazului ar putea fi un pod între Nord și Sud și între Est și Vest, dar din cauza Rusiei rămâne „un separator geopolitic”, declară profesorul Rondeli, adăugând o nuanță optimistă analizei sale: „spre deosebire de alte perioade istorice, acum în această regiune, Vestul contrabalansează Rusia”.
Într-un altfel de contrabalans, prin tratatul impus de Germania la Brest-Litovsk în martie 1918, Rusia a fost nevoită să recunoască pentru scurtă vreme independența Georgiei, Ucrainei și a statelor baltice, țări care urmau să intre sub infleunță germană pentru următoarele opt luni, până la finele Primului Război Mondial. Și acest episod demonstrează importanța Caucazului de Sud, care a fost întreaga sa istorie culoar de legătură între Asia Centrală și Europa.
Georgia este acum principalul punct prin care trec nu doar conductele dinspre Asia Centrală spre Mediterana, ci și proiectele de căi ferate spre Turcia, dar nu fiindcă pe aici ar fi ruta cea mai scurtă, ci pentru că Armenia, deși favorită din punct de vedere geografic, este complet blocată de conflictele nerezolvate cu Azerbaidjan și cu Turcia. „Georgia profită acum din plin de lipsa de viziune a liderilor armeni”, îmi explică un diplomat de la Tbilisi, care nu vede pe termen mediu posibilitatea întoarcerii Erevanului cu fața spre Vest.
Una dintre cele mai lungi conducte de petrol de aproape 1800 de kilometri, Baku-Tbilisi-Ceyhan, aduce combustibil din Marea Caspică, din zăcământul azer Chirag-Guneshli, traversând Georgia, până pe coasta mediteraneană a Turciei la Ceyhan, și a fost inaugurată în 2005. O altă conductă tot de petrol, lungă de peste 800 de kilometri leagă Terminalul Sangachal de lângă Baku și portul georgian la Marea Neagră, Supsa. Funcționează de asemenea gazoductul Baku-Tbilisi-Erzurum de 700 de kilometri, care leagă Azerbaidjanul de Turcia, via Georgia, care ar urma să preia și gaz turkmen după eventuala construcție a conductei prin Marea Caspică de la Turkmenbasi (pe malul Turkmenistanului) până la Terminalul Sangachal de lângă Baku.