Unul e nedemn să candideze pentru că a făcut trafic cu copii. Ba nu, cu case. Ba nu, ar trebui să se retragă pentru că nu are copii. Sau îi are cu fostele neveste. Are amantă sau are duşmani. Are televiziune sau are trust de presă. A trădat în vară sau în toamnă, în 2007 sau în 2012, la alegerile locale sau generale, a votat sau s-a abţinut, a semnat pentru sau împotrivă şi, cel mai frecvent argument: este prieten sau duşman cu Traian Băsescu. Dacă e să ascultăm vacarmul candidaţilor prezidenţiali, nimeni nu merită să se înscrie în cursa electorală din variate şi bine întemeiate motive. Ceva adevăr e în toate aceste acuze reciproce: infinita capacitate combinatorie a politicienilor. Nicio asociere nu este de lepădat dacă mai adaugă o găleată electorală de voturi, indiferent de unde e scoasă. Partidele de buzunar sunt înghiţite de peştii mai mari şi, pentru a se simţi ca acasă, li se dă acces la branhii şi funcţii. Politicienii cu dosar, speranţă scăzută de viaţă după moartea electorală şi acces direct la grupurile de interese îşi caută sufletele-pereche care să le suporte halitoza când se îmbrăţişează frăţeşte pe la congrese. Invocata imoralitate a relaţiilor de familie (cât ar fi ea de fantastică şi iraţională) acoperă, de fapt, natura incestuos-bestială a noilor asocieri de pe scena politică. Problemele personale sunt aruncate în ochii opiniei publice ca s-o orbească în faţa monstruozităţii combinaţiilor politice şi a manevrelor subterane făcute pentru câştigarea alegerilor prezidenţiale. Dacă toţi voiau până mai ieri să ofilească prerogativele preşedintelui, să-l opereze la constituţie şi să-l facă din jucător- spectator, acum se bat cu toţii pentru aceleaşi pârghii, pregătiţi să suporte un mandat de beţie a puterii, indiferent de mahmureala de după. Ba chiar ar vrea, în timpul scurt care a mai rămas, să mai joace o dată cartea suspendării, pentru că sunt unii candidaţi bine plasaţi prin Parlament care ar confisca astfel microfoanele şi atenţia publică la ore de mare audienţă, transformându-şi competitorii în simpli spectatori.
Nu e candidat să nu fie împachetat cu nămol în această pre-campanie electorală. Dar nu e nimic nou. Poate că acestea sunt momentele în care ajungem la fundaţia clasei politice şi la straturile alunecoase de subsol pe care este construită. Unii sunt prinşi de contextul mlăştinos al momentului, de viituri, puhoaie sau de peltelele adversarilor cu mai mare trecere la presă, alţii se aruncă singuri în bazinul electoral pentru a-i atinge abisul mâlos. Presa îşi continuă rolul formator, formând batalioane de dezorientaţi, fanatici, intoleranţi şi absenteişti, cu toţii hipnotizaţi de diverse caricaturi politice pentru care nu s-a inventat canal de televiziune prea mare să nu-l poată colmata. De multă vreme, nu politicienii, ci simplii alegători trebuie să fie pregătiţi să înghită zilnic o broască râioasă pusă în farfurie de editori, comentatori, redactori sau moderatori, cu contribuţia generoasă a animalelor politice din parlament şi guvern. Ţine de priceperea şi darea de mână a politicienilor să facă broasca digerabilă. Pentru premierul Victor Ponta e simplu: devalizează bugetul actual şi-l ruinează pe cel din anii viitori pentru a-şi plăti armatele care-i vor trage luntrea faraonică prin mâlul crizei economice. Şi-a învăţat scamatoriile electorale de la maeştri, nu degeaba spunea zilele trecute că “spre deosebire de Traian Băsescu, Ceauşescu a făcut şi mult bine ţării acesteia”. Aşa s-or explica şi declaraţiile de amor faţă de Partidul Comunist Chinez, nu degeaba purta pe vremuri tricouri cu Che Guevara, insigne cu steaua roşie şi bască de activist însărcinat cu reeducarea. Acestea se grefează pe suflet pentru totdeauna. Astfel că a mai pus nişte bănuţi prin pensii şi alocaţii, a umblat pe la CAS şi impozite şi a promis că îi va amnistia fiscal pe cei care au beneficiat, unii cu bună ştiinţă, de inconsecvenţele aritmetice ale direcţiilor de muncă. A ciuruit electoratul, bugetul şi orizontul economic pe termen scurt şi mediu cu câteva miliarde de euro, o mită pe care n-o plătesc interlopii din portofoliu, ci contribuabilii de rând. Iar felul elastic în care interpretează legile civile, penale şi ale fizicii îi face pe clienţii săi să spere la mai bine. Spre răul general. Este contat drept candidatul cu cele mai mari şanse pentru că el scoate din urnă numerele norocoase.
Ceilalți nu au, e drept, acces la urne, bani şi decizie, dar au la vocabularul de bază al politicianului şi fac exerciţii de dicţie, rostind mantrele electorale seară de seară, la şedinţele de partid televizate: amnistie fiscală, majorare salarială, un milion de noi locuri de muncă. Sunt unii care-şi scrântesc limba şi raţiunea practică în sintagme ca acestea. Alţii au însă gramatica unsă cu toate alifiile tranziţiei şi nu le scârţâie nicio virgulă. Iar dacă-i ajută şi mercenarii din presă, bătălia e pe jumătate câştigată: jumătatea ascunsă de gazele de luptă şi de perdelele de fum. Practic nu mai există informaţie cât de măruntă despre unul sau altul dintre candidaţi care să nu fie modificată genetic sau înveninată cu propagandă publicată în presa (zice-se independentă) de partid şi de stat. E drept că mulţi se oferă pe tavă, considerând că e mai bine să li se facă publicitate indiferent cât de proastă, decât să se îngroape în zona de eroare a sondajelor de opinie. Se fotografiază la un mic şi o bere, în plin bazin electoral, adică la bufetul autogării din comuna pe care-o vizitează. Se tabloidizează prin diverse emisiuni de divertisment, pentru a putea fi prizat de baza piramidei sociale. Şi nu e niciun amănunt prea intim pentru a nu fi dezvăluit în interviurile luate de revistele glossy.
Clasa politică joacă în alte filme decât electoratul care, chiar dacă-i prins de telenovelele buletinelor de ştiri, are mereu aceleaşi probleme în viaţa de zi cu zi, de la spaima faţă de foamea de lăcustă a aleşilor şi faţă de sărăcie, la nemulţumirea stârnită de proasta gestionare a resurselor statului. Cu ajutorul neprecupeţit al presei, politicienii au reuşit să le dea alegătorilor impresia că şi clasa politică românească se supune aceleiaşi fatalităţi oarbe ca şi declinul economiei. Vrei nu vrei, trebuie să i te supui. Politicienii sunt inevitabili ca atracţia gravitaţională. Oamenii sunt somaţi şi şantajaţi să-i voteze, dându-li-se de înţeles că nu au încotro, că trebuie să înghită ce li se pune în faţă. Şi asta chiar aşa e. Puţini politicieni ies întregi, cu anatomia la locul ei, din urnele de vot. Mai toţi par să se realcătuiască în bezna urnei, intrând în osmoză cu adversarii, combinându-şi chimia cu a celorlalţi, la fel de palizi şi insipizi ca şi ei, parazitându-şi tovarăşii de drum sau donându-şi organele de partid altora.
Mereu după alegeri, scena politică s-a schimbat fundamental de parcă un ucigaş în serie şi-ar şterge urmele şi ar planta indicii false. Îşi fac implanturi şi liftinguri, injectează botox şi silicon, unii fac chiar schimbare de sex şi uite-aşa menajul politic devine manej, ba chiar menajerie. Politicienii intră în programul naţional de protecţie schimbându-şi fizicul şi identitatea pentru a nu mai avea alegătorul de rând pe cine trage la răspundere pentru minciunile din campanie. Nu e de mirare că numărul celor care nu mai vor să participe la vot este tot mai mare. Ei nu se tem de furtul voturilor cu autobuzul, cu liste suplimentare sau cu urna mobilă, ci de furtul legal, aprobat în parlament şi publicat în Monitorul Oficial. De negocierile care spală aproape orice culoare politică, mai puţin pe cea a banilor şi intereselor. Legea partidelor a făcut imposibilă împrospătarea clasei politice, regulamentele au lăsat mereu libertatea parlamentarilor de a-şi alege sponsorii, licitându-şi voturile şi amanetându-şi identitatea, iar handicapului neuromotor al legilor i s-a adăugat abilitatea guvernului de a deturna rezultatul voturilor, prin amnistirea politică a aleşilor locali. Cei care sunt îngrijoraţi că statul nu ştie ce face greşesc. O fi transformat el, guvernul, bugetul în armă politică, o cheltui aparent iresponsabil, o amnistia el infractori sau profitori, dar e consecvent în deciziile sale: tâlhărirea alegerilor este legitimată prin ordonanţe de urgenţă, ca şi tâlhărirea banilor publici, a încrederii în democraţie şi a viitorului.
