Dispărut la începutul acestei săptămîni, celebrul actor și regizor rus Iuri Liubimov, creatorul Teatrului de avangardă „Taganka”, pe care l-a condus timp de 30 de ani, a fost - se poate spune fără reținere – o figură la propriu a istoriei Rusiei secolului XX. Figură excentrică, la maturitate în permanentă opoziție cu autoritățile sovietice, chiar dacă nu un disident declarat, Liubimov și-a apărat cu dinții activitatea sa și a trupei sale, hărțuită permanent de culturnicii Kremlinului în anii 1960-1980.
Cu umorul lui special, Liubimov spunea în 2007, la o întîlnire cu presa la Wilson Center, în Statele Unite, „cred că [Brejnev] vroia să mă facă să pun piese în scenă doar pentru a le putea interzice. Fiercare rînd era supravegheat pentru un eventual înțeles dublu: «De ce taci?» întreba publicul unul din actori. «Strigă!» Aha, Liubimov critică pasivitatea rusă.” Și, amintea el, pînă și Hamlet,
cu Vladimir Vîsoțki în rolul principal, i-a creat probleme; și, imitîndu-l pe Leonid Brejnev, Liubimov spunea: „Ce este asta, ‘a fi sau a nu fi?’ Am luat de mult o decizie la întrebarea asta !”
Monografiile despre activitatea regizorului menționează trei scrisori adresate lui Brejnev: prima în 1968, cînd liderul de partid l-a confirmat în postul de director, în 1978, după ce fusese expus unei campanii de defăimare în Pravda, și în 1981, cînd a făcut o ultimă încercare de a pune în scenă spectacolul Vîsoțky.
Între 1964 și 1983, semnalează Birgit Beumers, autoarea monografiei Iuri Liubimov la Teatrul Taganka 1964-1994, patru dintre producțiile lui au fost interzise: Tusea, Protejați-vă fețele, Vîsoțky, și Boris Godunov. Alte proiecte nu au primit aprobarea nici pentru a intra în repetiții, cum s-a întîmplat cu Sinuciderea de Robert Erdman și Posedații, după Dostoievski. Atît cît i-a stat în putere, Liubimov s-a opus cu abilitate numeroaselor ingerințe ale autorităților comuniste. „Arta este diferită - încerca el să-i convingă pe dogmatici - fiindcă problemele ei nu pot fi rezolvate în mod colectiv; ea poate trăi doar pe baze individuale”.
Venirea lui Iuri Andropov, fostul șef al KGB-ului, la putere în noiembrie 1982, a pus o presiune suplimentară asupra regizorului și a teatrului Taganka. O anecdotă afirmă că Andropov i-ar fi mulțumit personal după ce Liubimov i-a descurajat copiii să urmeze regia de teatru. Înainte de a pleca la Londra, în vara anului 1983, unde fusese invitat să pună în scenă Crimă și pedeapsă, regizorul a trimis încă o scrisoare pe adresa liderului de la Kremlin, insistînd asupra politicii păgubitoare a aparatului de partid în cultură.
Un documentar de istoricul Nikolai Svanidze
La Londra, regizorul dădea un interviu fulminant unui corespondent al cotidianului Times, repetînd aceleași lucruri și dînd de înțeles că va evada din sistem. Ambasadorul sovietic la Londra îl amenința imediat cu cuvintele „crima este evidentă și pedeapsa va urma”. Pedeapsa a întîrziat însă pe fundalul bolii lui Iuri Andropov și, cu viza prelungită din motive de sănătate pe timp de o lună, Liubimov pleca la Bologna pentru a pune în scenă Tristan și Isolda. În ianuarie 1984, la Londra, i se conferea premiul teatral cel mai important din Marea Britanie, London Evening Standard Award, pentru cea mai bună punere în scenă a anului 1983.
Aproape imediat după moartea lui Iuri Andropov (survenită la 9 februarie 1984), „pedeapsa” Moscovei era trîmbițată de șeful Administrației Kremlinului: Iuri Liubimov era demis din funcția de director artistic al Tagankăi pentru „absență îndelungată de la locul de muncă” și era exclus din partid pe motiv că... nu și-a plătit cotizația anuală. În cele din urmă, la 26 iulie 1984, regimul Cernenko îl priva de cetățenia sovietică, făcînd ireversibilă decizia regizorului de a rămîne în Occident. Iuri Liubimov se alătura astfel grupului de personalități, parte a ceea ce un ziarist occidental numea „auto-lobotomia culturală” rusă; între ei, scriitorii Alexandr Soljenițîn, Vladimir Voitinovici, muzicienii Mstislav Rostropovici și Maxim Șostakovici, regizorul Andrei Tarkovski, balerinii Rudolf Nureev și Mihail Barișnikov.
Relația regizorului cu lumea occidentală a fost una ambiguă, marcată de temperamentul său provocator, ca și de necunoștința limbii engleze și necesitatea de a-și dirija actorii prin intermediul unui interpret. Succesele scenice au alternat cu scandaluri, unul din primele fiind cauzat de plecarea unor mari cîntăreți, Edita Gruberova și Piero Capuccilli, dintr-un spectacol cu Rigoletto de Verdi, la Festivalul Maiul Muzical de la Florența. Manechine mari, puse pe scenă, înfățișînd figurile lui Stalin, Hitler și Mussolini, alături de un teatru de păpuși, Rigoletto îmbrăcat în clown și pus să imite mersul lui Charlie Chaplin, Gilda/Gruberova așezată într-un balansoir alături de Ducele de Mantua, au stîrnit numeroase reacții adverse în 1984.
Iuri Liubimov avea să se întoarcă în Rusia pe fundalul perestroikăi lui Gorbaciov, după ce toți cei 160 de membri ai companiei Taganka au semnat o petiție solicitînd permisiunea de întoarcere a lui. La sfîrșitul lui decembrie 1986, săptămînalul Der Spiegel relata că Raisa Gorbaciov ar fi intervenit personal, după o vizită la Taganka, pentru reabilitarea regizorului. Acesta cerea, de la New York, unde pusese în scenă cu succes la Arena Theatre, Crimă și pedeapsă, și la Opera din Chicago, Lulu al lui Alban Berg, ca legea sovietică să fie modificată, iar artiștilor reveniți să li se garanteze libertatea de mișcare. Reîntoarcerea la Taganka avea să se petreacă însă abia în 1989, anul prăbușirii regimului comunist în Europa centrală și răsăriteană…
