Președintele Nicolae Timofti a furnizat cea mai mare senzație a vieții politice moldovenești din ultimele zile, eclipsând știrile despre campania electorală, care au inundat ecranul televizoarelor, undele radio și Internetul. Aflat la Minsk, la summit-ul CSI, domnia sa a avut, se pare, un aprig schimb de opinii cu Vladimir Putin pe tema embargourilor și taxelor vamale impuse de Rusia la produsele agricole din Moldova – decizii care încalcă o serie de acorduri economice din cadrul CSI, semnate de cele două țări. Reacțiile presei și ale opiniei publice față de modul în care președintele Timofti i-a reproșat lui Putin amintitele abuzuri au fost covârșitor pozitive.
Există cel puțin două explicații pentru această rumoare aprobatoare. Nu e un secret că mulți cetățeni moldoveni își doreau un președinte mai vocal, mai curajos, mai activ, poate nu chiar un „președinte jucător” ca în România, unde lucrurile tind adesea să se blocheze din cauza acestui exces de inițiativă, dar orișicum un președinte mai prezent în viața politică. Domnului Timofti tocmai aceasta i s-a imputat: că este prea discret, prea „tehnic”, prea cuminte în raport cu regulamentele dar, mai ales, prea docil în raport cu șefii coaliției de la putere, care l-au așezat în acest jilț. Faptul că este șef de stat într-o republică parlamentară și că nu beneficiază de aplombul asigurat de votul direct al cetățenilor nu îl face mai puțin legal și, mai ales, nu-l face mai puțin legitim. Constituția îi oferă cea mai înaltă reprezentativitate politică, un cuvânt decisiv în domeniul relațiilor externe și funcția de comandant suprem al armatei. Adică, totuși, un câmp larg în care nu doar prerogativele juridice, ci și calitățile șefului statului se pot manifesta în voie.
Ei bine, adevărurile pe care dl Timofti a ținut să i le spună de la obraz lui Putin i-au adus un plus de personalitate și recunoaștere publică, pe care nicio lege nu ți le garantează, dacă nu ești hotărât să le fructifici prin energie și acțiune proprie. Și cred că această ieșire la rampă a venit într-un moment propice pentru domnia sa, întrucât ceilalți politicieni cu funcții înalte sunt prinși în campania electorală. Domnul Timofti mai are doi ani de mandat înainte și poate puncta cu succes la capitolul imagine și influență personală.
Reacțiile pozitive, în urma episodului de la Minsk, au venit și pe un fundal de indignare populară față de comportamentul arogant al Rusiei. Restricțiile economice dictate de Moscova, întemeiate pe o sumă de pretexte mincinoase și de-a dreptul ridicole, sunt o biată tușă la portretul de agresor, de paria, pe care i l-a schițat deja țării sale Vladimir Putin, când a decis să anexeze Crimeea și să dezlănțuie un măcel în estul Ucrainei.
Poate că reacția entuziastă a presei, a celei democratice, trădează mai mult o dorință a noastră de a le riposta bărbătește rușilor pentru toate umilințele pe care le-am suportat și le mai suportăm din partea lor, decât asumarea unei înfruntări de durată. Nu avem descifrarea replicilor schimbate de cei doi președinți, la summit, acoperite cum erau de discursul de flașnetă veche al unui șef de stat din Asia Mijlocie. Mimica lui Timofti și Putin, concentrarea cu care își vorbeau, detașați de ceea ce se întâmplă în preajma lor, nu trădau chiar o iminentă încăierare, așa cum pretinseseră, exagerând lucrurile, unele site-uri, inclusiv cele rusești. Însă pentru ca un fapt să intre în „pâlnia” amplificărilor presei el, faptul, mai întâi trebuie să existe. Comportamentul dlui Timofti demonstrează că niciodată nu este târziu să faci un gest demn, să ai o atitudine fermă, coerentă care să te facă respectat acasă și în străinătate. Este un exemplu pentru întreaga noastră clasă politică – și sper să nu fie un exemplu singular, ci chiar să pună în contrast umilința celor care aleargă săptămânal cu plocoane la Moscova, pentru a-și cumpăra dregătorii (să recunoaștem că nu atât războaiele lui Ștefan și Ioan-Vodă ne-au dat ca popor un relief în istorie, cât soliile cu peșcheșuri către Sublima Poartă!).
În același timp, vertebrați subit de o demnitate pe care puțini ne-au bănuit-o până acum, ar fi bine să nu intrăm într-o stilistică a confruntărilor gratuite cu rușii. Pe moldoveni, e drept, nu-i paște pericolul unei dârzenii excesive, dar totuși îl enunț pentru a-l pune în balanță cu o altă necesitate. Și anume: eficiența unui gest de sfidare la adresa Moscovei nu va fi asigurată decât printr-un ritm alert de reformare internă, prin amploarea și profunzimea raporturilor Moldovei cu Uniunea Europeană, cu Occidentul în general. Doar așa putem fi siguri că nu ne umflăm pieptul degeaba, doar așa vom ști că majoritatea moldovenilor ne vor susține.
