Pentru că Traian Băsescu şi-a depăşit raţia de agresivitate, adversarii săi i-au pus diagnosticul în direct la televiziunea unuia dintre politicienii PSD de care nici propaganda şi, pare-se, nici corupţia nu se pot lipsi. Felcerii improvizaţi i-au studiat mimica, gestica, i-au pus în ecuaţie dicţia şi sintaxa considerate deficitare, ajungând la concluzia că e un spital pe două picioare: are probleme cardiace, a suferit atacuri cerebrale, ficatul e praf, la fel şi stomacul, cine ştie ce alte boli îi mişună prin discursuri. Uită de la o zi la alta şi şi-a transformat propriile vendete în subiecte naţionale, acoperind campania prezidenţială cu gemetele şi ţipetele sale de final de viaţă la Cotroceni. Iese de pe scena politică cu încetineala şi durerea unei naşteri. Vrăjitorii de presă bagă ace în momâia preşedintelui, sacrificându-l în efigie. Efectul secundar al acestei lecţii de anatomie era că îl acoperea de alibiul bolii şi al lipsei de discernământ pentru dezvăluirile din ultima vreme, multe dintre ele frizând trădarea naţională şi încălcarea secretului de stat. Desigur, nu cu alibiuri îşi doreau contestatarii să-l acopere: voiau doar să-l pună în carantină, pentru a-i putea demonta mai uşor afirmaţiile şi a-i contesta deciziile. Ar fi un fel de suspendare fără referendum căci Curtea Constituţională nu putea contesta un buletin medical.
Cumva această adunare de ciocli era de înţeles: la ce s-a gândit preşedintele când l-a acuzat pe primul ministru, învestit de el însuşi acum doi ani în funcţie, că a fost agent secret şi că a făcut spionaj la cel mai înalt nivel internaţional într-un moment delicat pentru istoria europeană (în timpul războiului din fosta Iugoslavie)? Ce sens avea să-l acuze pe şeful unui important serviciu de informaţii că ar fi complice la secretizarea acestei pagini biografice? Cum de a încurajat, ani de-a rândul, serviciile secrete pentru a le acuza acum că au prea multă influenţă şi că trebuie puse sub un control parlamentar mai strict? Un şir întreg de anomalii, inadvertenţe şi paradoxuri din partea celui căruia i-a plăcut să pară prietenul cel mai intim al serviciilor secrete, dacă nu şeful şi mentorul lor.
Îngrijorarea plină de speranţe a adversarilor săi nu e, aşadar, fără temei. A venit cu un dosar plin de documente secrete pe care l-a uitat în studioul de televiziune unde şi-a executat adversarii. Act ratat, semn că voia să revină asupra subiectului. A făcut-o câteva zile mai târziu când, pentru a mai uşura din povara de responsabilitate penală a dezvăluirilor, a ieşit în public reducând semnificativ rolul operativ al premierului despre care spune acum că a fost un fripturist care a vrut să tragă pe faţa-i imberbă aureola de agent secret fără a depune vreun efort. Nu ca alţii care au ştate vechi în conducerea misiunilor comerciale din străinătate unde e greu de crezut că ar fi putut ajuns pe vremea comuniştilor fără să facă ceva spionaj economic şi fără să aibă umerii grei de stele. Din înaltul experienţei sale de om al sistemului, preşedintele critică faptul că serviciile secrete se calcă pe picioare cu politicienii şi că deciziile ar putea fi luate astfel pe linie ierarhică şi nu prin vot. Democraţia nu ar mai fi funcţională în anumite momente-cheie, susţine el. Serviciile secrete sunt prea puternice şi ar trebui controlate cumva, spune cel care a coabitat cu serviciile secrete prin toate ungherele întortocheatei sale cariere publice.
Afirmaţiile din ultimele zile depăşesc limita inteligibilului. Presa internaţională a întâmpinat cu vocalize mirate şi cu multe semne de exclamare declaraţiile lui Traian Băsescu, pentru că nu în fiecare zi se întâmplă ca un preşedinte să spele în public rufele propriilor servicii secrete. Unii comentatori de uz caznic susţin la şuetele lor televizate că are probleme cu dragostea sau cu inima, alţii că, de fapt, creierul şi caracterul sunt problema. Drept răspuns, preşedintele le-a trimis analizele şi constatările făcute de echipa celor zece medici care-l consultă periodic. În afara unui colesterol uşor crescut, preşedintele are o sănătate beton. Am o singură boală, spunea el melodramatic: boala pe hoţi. Aceasta ar motiva accesele de agresivitate din ultima vreme. Preşedintele ştie că s-a furat mult, iar povara acestei cunoaşteri inutile într-o societate tolerantă cu hoţii îl face să se poarte atipic. Hoţi şi agenţi, acestea sunt spectrele pe care le vede shakespearian pe scena politicii. Are boală pe agenţii secreţi că fac concurenţă cârtiţelor sale, prezidenţiale. Şi unii şi alţii s-au amestecat în politică şi economie, au făcut partide, prozeliţi, ziare şi televiziuni, licitaţii şi achiziţii dubioase, telecomandaţi unii din sediul serviciilor secrete, alţii de la palatul prezidenţial. Cum să nu se supere când agenţii lui se ciocnesc în universul mic al puterii de agenţii serviciilor pe care credea că le controlează? Pe de altă parte, cum l-ar fi putut lăsa rece faptul că hoţii au acţionat fără mari probleme pe durata mandatului său, identificându-se nu odată cu administraţia statului? Unde au fost serviciile secrete care ar fi trebuit să ne păzească de hoţi? Sau poate că anunţul făcut în mai 2010 de preşedinte că guvernul taie un sfert din salarii şi ciunteşte diverse tipuri de ajutoare sau chiar le anulează a fost un fel de legitimare a hoţiei la nivel înalt, transformând-o în politică guvernamentală. Mai ales că singurii care au prosperat cu salarii astronomice şi afaceri de miliarde au fost oamenii puterii. Rubedeniile politice au prins valul cel mare al crizei care i-a dus tot mai sus în ierarhia celor mai bogaţi români. Nu odată hoţii diferitelor tabere s-au ciocnit cap în cap prin boscheţii economiei ieşind la furat. Şi-au furat câte-o licitaţie, câte-un împrumut extern, câte-o comandă de stat. Cum tragi de firul epic al marilor acte de corupţie, cum începe să dea din mâini vreo marionetă de pe scena politică.
Marea corupţie tinde să se industrializeze, să se dezvolte pe piaţa liberă a fraudelor, evazionismului şi deturnărilor de fonduri, să angajeze o forţă de muncă tot mai mare, reuşind în cele din urmă să devină partea cea mai de succes a programelor de guvernare, singurul domeniu în care se creează locuri de muncă şi plusvaloare. Element central în istoria PSD, Miron Mitrea este trimis în închisoare pentru o fraudă pe care n-ar fi putut-o face fără complicitatea Inspectoratului de Stat în Construcţii şi a polivalentei Irina Jianu, personaj cheie şi în dosarele preferate ale lui Adrian Năstase. Construcţiile au fost baza capitalismului românesc: deşi par să nu ştie să ridice mai mult de o bordură, oamenii puterii şi-au făcut adevărat palate din bani publici. Adriean Videanu, fostul om la toate al lui Traian Băsescu nu asta spunea, că mausoleul în care trăieşte l-a ridicat din banii de salariu, adică bani publici? La rândul lor, Ilie Sârbu şi Viorel Hrebenciuc, eminenţe cenuşii ale partidului lui Victor Ponta, nu ar fi putut să-şi taie felii atât de mari din tortul retrocedărilor de terenuri silvice printr-un proces zice-se trucat, dacă nu făceau presiuni la Romsilva, cel puţin aşa susţin procurorii. Este un dosar complex, în care sunt implicaţi naşul de cununie, finii, cumetrii şi alte rubedenii, un dosar stufos însă cu nimic mai plicticos ca acela al terenului cumpărat de fiica preşedintelui în comuna Nana din judeţul Călăraşi. Diferă dimensiunile şi rapiditatea cu care au ajuns informaţii esenţiale în presă. Dacă prin comisia parlamentară preşedintele era atacat la fiică, dosarul retrocedării pădurilor familiei Ghica îl atacă pe premier la socru-mic. Cât de vinovaţi sunt (dacă sunt) vom afla după ce va trece valul alegerilor căci nu pedeapsa pare să conteze, ci puterea exemplului.
Efectul secundar al marile cazuri de corupţie Microsoft, EADS şi cele conexe (ar putea urma şi altele referitoare la retrocedări, fonduri europene sau cheltuieli militare) este că speranţele celor care credeau în piaţa liberă, democraţie, competiţie, egalitate de şanse, meritocraţie (adică iluziile întreţinute de etichetele, sloganurile şi populismele care au acoperit fraudele ultimelor decenii) sunt culcate la pământ. Politicienii au bătut câmpii democraţiei, tocind-o până la urzeală. Abia acum, urmărind unde duc firele şi ce se ascunde în spatele tigrilor de carton din jungla politică, putem facem radiografia economiei româneşti. Putem observa că este controlată, în continuare, de securitate, de politrucii comunişti şi de moştenitorii acestora. Că această oligarhie continuă să manipuleze societatea, controlându-i resursele economice sau sursele de informaţii (calculatoare, televiziuni, presă), acaparând discursul public şi deturnându-l după interesele patronilor din umbră. Nu e de mirare că proiectele celor care vor să devină preşedinţi sunt despuiate de subiectele incomode, cele care i-ar putea descoperi pe mulţi dintre acoperiţii aflaţi azi la butoanele de comandă a ţării şi nici că lupta pentru şefia statului are ca temă principală deconspirarea agenţilor serviciilor secrete de ieri şi de azi. Desigur, e o discuţie importantă mai ales că ar fi vorba despre agentul acoperit al unor interese externe (cum se insinuează că ar fi premierul Ponta). Tema agentului acoperit a blocat însă campania electorală, a otrăvit listele şi programele candidaţilor şi a făcut ca democraţia să devină nefuncţională, dând senzaţia că dialogul de idei în timpul campaniei este un moft rezervat celor slabi, că important este monologul, mai ales dacă e de la Cotroceni, că adevăratele decizii-cheie se iau nu prin vot, ci printr-un lanţ ierarhic la al cărui capăt de jos stau alegătorii obişnuiţi ca organismele unicelulare la rădăcinile evoluţiei, hrană pentru organismele superioare.
